Vitalie Ciobanu: „Și când apar șanse să avansăm spre Occident, mereu intervine declicul kgb-ist și lunecăm înapoi în mlaștina «zonei gri»”

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea noastră.

• Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

 Legea Lustrației a fost mereu necesară în Republica Moldova, azi chiar mai mult decât la începutul anilor ’90, când ar fi trebuit să se facă (dar cine era s-o adopte – foștii nomenclaturiști ajunși la putere?). La fel, de mult era timpul să se facă ordine în sectorul energetic și-n alte segmente ale economiei, pentru a nu depinde de ruși, pentru a fi cu adevărat independenți. Avem nevoie de o „deparazitare”, de o curățenie generală pe scena politică și în instituții, unde corupția merge mână în mână cu trădarea de țară.

E o amară senzație că ne mișcăm pe spirala istoriei, că nu putem scăpa de trecut, că fantoma lui se întoarce ca într-un coșmar. Și când apar șanse să avansăm spre Occident, mereu intervine declicul kgb-ist, defecțiunea, clacajul la nivel de persoane și instituții, și lunecăm înapoi în mlaștina „zonei gri”, patronată de Moscova. Așa s-a întâmplat în 1994, când au venit agrarienii la putere, apoi în 1999, când am ratat summit-ul UE de la Helsinki. În 2014 ne-a dat peste cap furtul miliardului și…. oare ce-o să se întâmple acum, în plină agresiune a Rusiei în Ucraina? Moldova a devenit stat-candidat la aderare, ne-a ajutat o conjunctură dramatică, dar va veni momentul când va trebui să învățăm să ne descurcăm fără „proteze” și „perne de oxigen” din exterior și nu e sigur că vom fi în stare.

Mă întrebați despre lustrație. Vorbim de fapt despre o reformă morală, care are mai multe componente.

O lege a lustrației are nevoie de o definire a criteriilor în baza căreia să fie pusă în practică. Primul pas este condamnarea oficială a regimului comunist sovietic, instalat în Basarabia de tancurile rusești în august 1944. Așa cum s-a întâmplat în România, unde Comisia Tismăneanu a elaborat un amplu raport asupra perioadei comuniste, livrându-i președintelui Traian Băsescu argumente pentru un discurs de condamnare a regimului comunist în plenul parlamentului, regim calificat drept „ilegitim și criminal.”

În Basarabia, sovieticii au făcut mai mult: au aplicat un program de deznaționalizare a populației autohtone, cu intenția declarată de înlocuire a identității românești cu o pretinsă identitate etnică „moldovenească”.

A fost și la noi o încercare de evaluare politico-juridică a regimului comunist: Comisia Cojocaru, instituită în 2010 printr-un decret al președintelui interimar de atunci Mihai Ghimpu, dar activitatea ei nu a avut nicio finalitate, pentru că nu a existat voință politică pentru a condamna regimul sovietic și crimele lui.

Ce fel de organizație a fost Partidul Comunist sovietic? Ce a fost KGB-ul? De ce apartenența la aceste structuri este blamabilă și trebuie sancționată? Până nu vom avea răspunsuri clare și consensuale la aceste întrebări, nu vom putea adopta o lege a lustrației, adică să interzicem persoanelor care au fost ștabi importanți în PCUS și/sau au avut legături cu KGB-ul să ocupe funcții publice o perioadă determinată de timp, care poate fi prelungită, cum s-a întâmplat, de pildă, în Cehia.

Apoi, trebuie să stabilim gradele răului, să avem o „ierarhie a păcatului”, dacă vreți. Una era să fii simplu membru PCUS, ca atâția mii de moldoveni, și alta era să ai puterea să promovezi politicile criminale ale Moscovei din poziția de membru CC, bunăoară. Una era să fii angajat al KGB-ului, să administrezi represiunea, să persecuți oameni, să mutilezi destine, și alta să fii un simplu informator, adică un om asupra căruia s-au efectuat presiuni pentru a semna „pactul cu diavolul”. Și chiar calitatea de „informator” trebuie probată. Nu putem lua înscrisurile din dosarele Securității drept unică măsură a adevărului. Ofițerii KGB puteau să noteze în mod fals că cineva a fost racolat, doar pentru a da bine în fața șefilor lor.

Există o imensă experiență în acest domeniu, ce poate fi preluată – de la Institutul Gauck din Germania (care s-a ocupat de demascarea Stasi) – până la „procesul comunismului” românesc.

Lustrația trebuie să fie adoptată în paralel cu o lege privind accesul la dosarele KGB. În România nu s-a ajuns la o lustrație nominală, dar legea în baza căreia funcționează Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) presupune o formă de lustrație, întrucât orice aspirant la funcții publice, orice candidat de pe lista unui partid sau orice prezidențiabil trebuie să primească un aviz de necolaborare cu fosta Securitate, ca să fie admis în competiția electorală. Și dacă, dimpotrivă, sunt dovezi că a colaborat, nu va putea candida.

Nu e vorba de discriminare aici, ci de un „purgatoriu” prin care trebuie să treacă o națiune pentru a se însănătoși, pentru a exclude abjectul șantaj cu dosarele Securității și diverse pericole la adresa siguranței naționale. Probleme de acest fel există și în unele țări NATO din Europa de Est, recte agenți ai Moscovei infiltrați în structuri de stat, care lucrează la subminarea coeziunii naționale în favoarea inamicului din Est. Ce să mai zicem de Republica Moldova?

• Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

Depinde de mai mulți factori, interni și externi. În cazul nostru factorul extern e crucial. Până nu a fost eliminată sursa cea mare a răului, aceeași în trecut ca și în prezent, adică regimul revanșard, totalitar din Rusia, nu ne putem imagina că o de-kaghebizare va fi posibilă în Republica Moldova. Ucraina și Occidentul, Lumea Liberă trebuie să obțină victoria în acest război, doar atunci vor exista premise pentru o curățenie generală și la noi.

Mai departe depinde de voința politică a moldovenilor.

Există o Rezoluție a APCE care condamnă deopotrivă regimurile totalitare nazist și comunist. De curând, tot APCE a calificat Rusia – „succesorul de drept” al URSS – drept „stat terorist”. Există așadar o bază legislativă internațională, pe care clasa politică din Republica Moldova o poate lua în considerare, ca temei pentru adoptarea unei legi a Lustrației.

Accesul la dosarele KGB-ului e marea problemă. Se spune că ar fi fost transportate la Moscova sau o parte din ele în Transnistria. Nu putem verifica această informație. Or, fără dosare, n-ai cum să faci lustrație, are dreptate domnul Vladimir Beșleagă.

• În ce relație ați fost cu KGB?

 Ca de la vânat la vânător. Am fost urmărit, în anii studenției, și „turnat” la organe, ca orice intelectual român care se respectă. Aveam informatori în toate grupele de la Universitatea de stat. Nimeni nu scăpa de ochiul veghetor al KGB-ului, de propunerile lor care unora li s-au părut de nerefuzat. Deși trebuie spus că în anii ’80 refuzul de a colabora cu ei nu însemna automat ostracizarea, exmatricularea. Vremurile se mai îmblânziseră. După care a început perestroika și băieții au intrat într-o criză epistemologică, într-o criză de repere, și nu s-au mai interesat de inși ca mine, preocupați de literatură, de cărți, de lumi imaginare, dar sunt convins că nu m-au uitat.

• În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

 Cum bine se știe, în fosta RSS Moldovenească obiectul de care se ocupa KGB-ul era „naționalismul românesc”. Și acest „pericol” fermenta în rândurile intelectualității de creație. În universitate intrai automat în vizor dacă citeai cărți românești și mai dădeai și la alții. La editură, unde am lucrat aproape zece ani după absolvire, am cunoscut fenomenul cenzurii și multe întâmplări cu scriitori care au avut de pătimit, pentru că profesau un limbaj elevat și aveau o atitudine neconformă cu dogmele partidului unic.

Dacă în România, sub Ceaușescu, „autonomia esteticului” era pe undeva încurajată, întrucât era o formă de evaziune a scriitorilor în fața problemelor societății (dar și o modalitate de supraviețuire), dincoace de Prut, în RSSM, experimentul estetic era privit cu ochi răi, considerat o subversiune la adresa regimului, chiar dacă textul respectiv nu conținea neapărat un mesaj antisovietic explicit.

Azi trăim alte timpuri, ne-am obișnuit cu libertatea, nu mai vrem s-o pierdem. De aceea pledez pentru „reforma morală”.