Sergius Ciocanu: „«Reparația euro» la noi mulți o consideră restaurare”

Interviu cu Sergius Ciocanu, doctor în arhitectură

– Stimate dle Sergius Ciocanu, spuneți-ne cine poartă răspundere pentru ceea ce se întâmplă în Centrul Istoric al orașului Chișinău?

În primul rând, cei care gestionează orașul ca entitate spațială. Asta este autoritatea publică locală. Ea este cea care „taie” și „împarte” aici. Însă este normal ca aceasta să se întâmple în baza unei viziuni strategice asupra modului de dezvoltare a Centrului Istoric. Iar o viziune strategică nu a existat, nu există și, deocamdată, nu am auzit să existe măcar intenția de a elabora așa ceva. Autoritatea locală s-a eschivat permanent să pună problema în acest mod, sabotând cu consecvență Hotărârea Parlamentului R. Moldova din 1993 de atribuire acestei părți a orașului a statutului de monument protejat, astfel încălcându-și atribuțiile stabilite în Legea privind administrația publică locală. Astăzi la Primărie nu există documente (nu declarații verbale) referitoare la protejarea și dezvoltarea durabilă a Centrului Istoric. Un element important în această „ecuație” a fost și rămâne „tăcerea” și neluarea unei decizii ferme față de protejarea patrimoniului cultural al orașului de către autoritățile centrale ale R. Moldova, care ar trebui să urmărească modul de implementare la nivel local a politicilor statului în domeniul patrimoniului cultural construit și să nu admită degenerarea situației în halul în care se întâmplă în capitala țării.

– Care e perimetrul protejat al Centrului Istoric în Chișinău și cum poate fi protejat?

Hotarele Centrului Istoric au fost stabilite prin Hotărârea de Parlament din 1993. În linii generale, ele se întind de la strada Alexei Mateevici până la strada Albișoara și de la strada Ciuflea/strada Ismail până la Calea Orheiului. În acest perimetru trebuie instituit un regim special de gospodărire, de intervenție prin reconstrucție, restaurări etc. Acest lucru, însă, nu este posibil în cadrul actualului model de dezvoltare a orașului, care este unul eminamente monocentric. Faptul implică concentrarea aici a tuturor instituțiilor financiare, comerciale, de business, administrative de categorie general-urbană și general-națională, construirea aici a megastructurilor care urmează să le conțină și a blocurilor locative și hoteliere de elită, totul ducând, pas cu pas, la dispariția Centrului Istoric, la supraaglomerarea lui cu transport etc.

Bunele practici internaționale arată că unica posibilitate de a păstra și dezvolta durabil Centrele Istorice ale localităților urbane este adoptarea de către orașe a modelului policentric de dezvoltare și transferul în unul din aceste noi centre a tuturor funcțiunilor general-urbane și naționale care generează distrugerea ariilor urbane istorice. Doar atunci Centrul istoric al orașului nostru va scăpa de imensa presiune a dezvoltatorilor imobiliari și va fi posibilă implementarea unei politici eficiente de protejare a acestuia și de dezvoltare durabilă, bazată pe păstrarea și restaurarea clădirilor istorice, pe integrarea organică în structura istorică urbană a unor edificii noi, pe descoperirea și punerea în valoare a caracteristicilor mediului istorico-arhitectural a orașului.

Pentru păstrarea identității culturale și istorice a Chișinăului unica șansă este adoptarea modelului policentric de dezvoltare. Responsabilă pentru formularea acestei direcții strategice de dezvoltare este desigur Primăria Chișinău, care urmează să își ia în serios atribuțiile și să purceadă în sfârșit la implementarea Hotărârii din 1993 a Parlamentului de atribuire Centrului Istoric al orașului a statutului de monument și a Hotărârii din 2013 a Parlamentului care obligă Primăria să aducă prevederile Planului Urbanistic al Chișinăului referitoare la Centrul Istoric în conformitate cu statutul lui de protecție.

– Avem edificii restaurate în Chișinău?

Restaurate în sensul atribuit acestui cuvânt la nivel internațional nu cunosc să avem. Aș evidenția două edificii: Casa-Muzeu „Alexei Șciusev” și Sala cu Orgă. La fiecare dintre aceste clădiri avem ce reproșa, însă, dacă facem abstracție de erorile comise pe anumite segmente (cum ar fi cromatica Sălii cu Orgă, de exemplu), putem vorbi de intervenții care se apropie de conceptul de restaurare. Și aici putem puncta una dintre problemele de bază care aduc prejudicii grave domeniului restaurării – faptul că aproape nimeni nu cunoaște ce presupune acest termen atât la nivel de percepere a oamenilor simpli, cât și, ceea ce este grav, la nivelul celor care proiectează și apoi operează intervențiile la bunurile cu statut de monument, majoritatea cărora nu cunosc domeniul nici la nivel teoretic, nici la cel practic.

Restaurarea este o activitate care se bazează pe cercetare științifică pluridisciplinară a obiectului la care se intervine, materialele de construcție de bază cu care se lucrează fiind cele tradiționale (var, nisip, lemn etc.). Materiale de construcție noi sunt utilizate doar în cazuri de excepție, doar în locuri specifice, prin metode specifice. Nu poți interveni la un bun de patrimoniu construit fără ca acesta să fie în prealabil cercetat științific și să consideri că ai făcut conservare sau restaurare. La fel cum nu poți acoperi cu betoane edificiul cu statut de monument și să pretinzi același lucru. Însă, precum arată realitatea, în R. Moldova se poate.

Este grav că majoritatea lucrărilor proiectate și operate la clădirile cu statut de monument din țara noastră nu se înscriu în conceptul de conservare/restaurare a patrimoniului cultural. Este vorba de o problemă sistemică, ce a fost creată și promovată tacit în ultimele câteva zeci de ani prin concursul autorităților statului.

Chiar și granturile din exterior oferite Republicii Moldova sunt utilizate într-o manieră similară. De exemplu, lucrările efectuate la Palatul Manuc Bei din Hâncești, plătite din bani europeni – se înscriu perfect doar în ceea ce pe la noi se numește „reparație euro”, nefiind nici un centimetru pătrat de restaurare.

– Și cum este posibil să se admită efectuarea lucrărilor la monumentele istorice în lipsa cunoștințelor?!

Statul nostru a construit astfel sistemul „protejării”. Majoritatea arhitecților care proiectează intervențiile respective nu dețin cunoștințe în domeniu, dar statul le oferă dreptul să o facă. Aceeași este situația când ne referim la ingineri. La fel, nu avem în RM companii de construcții specializate în efectuarea acestui gen de lucrări. În licență este scris că au dreptul să facă și restaurări, dar de facto ele nu dețin nici un fel de practică în domeniul conservării/restaurării, ci doar în „reparație euro” pe care la noi mulți o consideră restaurare. O astfel de atitudine descurajează acumularea/dezvoltarea cunoștințelor în domeniu, dar și formarea în R. Moldova a pieței serviciilor de restaurare. Care este sensul specializării pe domeniu, dacă statul oricum oferă dreptul de a activa în lipsa acestor cunoștințe?

– Avem cazuri de aplicare a Codului penal pentru demolarea monumentelor?

Din 1991 încoace, în Republica Moldova nu a fost creat niciun precedent de aplicare a legislației în acest sens. Nimeni nu a fost amendat, nici măcar simbolic, cu niciun ban pentru distrugerea sau deteriorarea bunurilor de patrimoniu cultural construit. Ce ar fi să însemne acest lucru decât încurajarea directă de către stat a cetățenilor săi pentru ca aceștia să continue distrugerile? Statul, prin intermediul autorităților judecătorești, ar trebui să-și remodeleze optica pe domeniu și să treacă de la susținerea tacită a ilegalităților de acest fel la contracararea lor.

– Cum ar trebui să aibă grijă statul de monumentele istorice? Vedeți posibilitatea îmbunătățirii situației create în domeniul patrimoniului cultural construit?

Sigur. Imediat ce Parlamentul, Guvernul și autoritățile publice locale (primăriile) își vor lua în serios atribuțiile și obligațiile pe domeniul protejării patrimoniului cultural, clar că această situație penibilă va începe să se schimbe în bine.

Pentru a înțelege ce și cum trebuie făcut este de ajuns să studiem experiența țărilor unde cuvintele „dezvoltare durabilă a patrimoniului cultural” nu sunt golite de sens. Conform bunelor practici internaționale, urmează:

• Finalizarea creării sistemului legislativ național pe domeniu (legile, regulamentele și metodologiile lipsă);
• Crearea sistemul instituțional național pe domeniu (Institutul Monumentelor Istorice și Inspectoratul Monumentelor);
• Formarea specialiștilor în domeniu (proiectanți și muncitori specializați) și interzicerea accesului la monumente a persoanelor fără calificare în domeniu;
• Crearea Fondului Național al Monumentelor Istorice, pentru a permite finanțarea din partea statului a șantierelor de restaurare și pentru susținerea financiară a proprietarilor de monumente de bună credință;
• Modificarea activității autorităților judecătorești pentru prevenirea distrugerii și deteriorării monumentelor istorice și pentru sancționarea tuturor cazurilor de acest fel și altele.

Orice drum, oricât de lung, începe cu primul pas. Deci, trebuie, în sfârșit, să facem acești pași și să creăm condiții favorabile pentru păstrarea identității istorice și culturale a Chișinăului și a Republicii Moldova.