De la cine învățăm să trăim

În perioada 1 octombrie – 10 noiembrie 2023, Muzeul Național al Literaturii Române din Chișinău, în parteneriat cu Institutul pentru Inițiative Culturale și Educaționale, editurile Cartier și ARC, Gazeta de Chișinău, Revista literară, portalurile stiripozitive.eu, #diez.md – Știri pentru tineri, a organizat ediția a V-a a Concursului Național de Eseuri cu genericul 3 ÎNTREBĂRI PENTRU SCRIITORUL MEU PREFERAT.

La concurs au participat elevi din Republica Moldova și România, pasionați de literatură, care au fost invitați să adreseze scriitorului preferat 3 întrebări ce ar pune în lumină sau ar explica anumite detalii din creația acestuia.

Așa precum am promis, continuăm publicarea eseurilor învingătoare. În rândurile ce urmează îi îndemnăm pe cititorii „Gazetei de Chișinău” să lectureze eseul intitulat „De la cine învățăm să trăim”, scris de eleva Liceului Teoretic „Spiru Haret” Bianca Țurcan, clasa profesoarei Mariana Jitari, deținătoarea Diplomei de gradul I, secțiunea Liceu.

 Nimeni nu știe cum să trăiască, iar întrebările pe care ni le punem par aruncate în vid. Suntem pentru prima dată oameni, suntem novici, astfel că, disperați, căutăm răspunsurile în trecut, în letopisețe și picturi renascentiste, în partituri muzicale și ochi sculptați în marmură…, dar le primim foarte rar. Nu apare din senin niciun indiciu, niciun semn, nicio șoaptă trezită din mormânt, pentru că este imposibil să chemi un spirit înapoi, să-l readuci din morți. Totuși, noi tânjim după ele, după vitalitatea lor, oricât de ironic ar suna acest lucru. Ne potolim setea citind, înfulecând și inhalând pe nesimțite cerneala uscată de pe niște pagini îngălbenite ce conțin dovada incontestabilă că cineva a putut să descurce ițele vieții, astfel de spirite au trăit cu adevărat și au știut să o facă de zeci de ori mai bine decât o știm noi.

Generații la rând, de când prima rază de soare a născut primele culori, așa-zisa rasă superioară, oamenii, s-a născut. Generații la rând, oamenii au umblat sub același cer, au bătătorit același pământ și, într-o zi, se preschimbă toți în sol și hrană pentru florile pe care tot ei le-au plantat, părăsind lumea și lăsând-o neschimbată, dovedind că existența lor nu fusese decât o pendulare nesfârșită între zile și nopți, ani și decenii, cuprinși ca într-o pânză lipicioasă de Văduvă Neagră într-o stare de amorțeală generală și molipsitoare. Pentru mulți, condamnarea de către buzele înfometate ale Evei mușcând din Mărul blestemat nu a însemnat decât o înștiințare că umanitatea noastră ne face, într-adevăr, slabi, neputincioși și demni de dispreț. Astfel că au continuat să pășească pe pământ sub corvoada închipuită că sunt sortiți pieirii, învinuind-o și pe Ea, și pe El, învinuindu-i pe toți și eschivându-se de la a fi nevoiți să se intereseze cu adevărat de propria persoană, refuzând să ridice capul și să înfrunte realitatea vastelor posibilități puse în calea așa-zisei rase superioare.

Din fericire, însă, fiecare generație se naște cu unele defecte. Le zic defecte, deoarece astfel cataloghează umanitatea o entitate diferită față de o normalitate impusă forțat, o preconcepție înnebunitoare, dacă mă întrebați pe mine. Fiecare generație încearcă să scape de cei câțiva indivizi ce nu se încadrează în peisajul confortabil al societății noastre, cel puțin până când răsare cineva care… cumpără un tablou al unui artist obscur și îl declară drept o adevărată operă de artă. Apoi, ipocriți cum suntem, ani, decenii mai târziu le ridicăm monumente, scriem cronici și oferim premii în speranța că mai sunt unii dintre ei vii pentru a fi martori la isprăvile noastre.

Din păcate, cei mai mulți nu sunt vii. Vă asigur, totuși, că într-un final le știm cu toții data și locul morții, le știm numele și le rostim neîncetat în speranța că le putem păstra amintirea, o fărâmă din sufletul de odinioară. Ei sunt cei ce au reușit să câștige jocul vieții, iar noi încercăm în fiecare zi să le aflăm secretul.

Totuși, este de zeci de ori mai dificil să navighezi în aceste ape învolburate atunci când inima ți-e încă cuprinsă de acea inocență adolescentină specifică vârstei de șaisprezece ani și, mai ales, atunci când realizezi că adulții ce ar trebui să fie plasa ta de siguranță, farul ce te ghidează prin perdeaua de ceață, sunt la fel de pierduți ca și tine. Atunci, singura opțiune este să sapi în trecut, să cauți răspunsurile pe cont propriu, sperând că una din mințile luminate ale secolelor apuse îți va răspunde.

Presupun că asta mi s-a întâmplat cu trei zile în urmă, când am primit unul dintre acele rare semne. Am ajuns acasă seara târziu, însă ai mei erau încă în oraș la un rendez-vous. Darius, fratele meu, dormea la un prieten, astfel că aveam casa numai pentru mine și aveam planuri mari. Urma să mă ascund sub pătura groasă de iarnă cu o ceașcă de ceai de cătină alături și cu romanul Lupul de stepă în mână. Citeam cartea de trei săptămâni deja și nu-mi era cu putință să-i văd capătul, dar nu o puteam abandona, fiindcă simțeam că îmi era necesară, vitală, că-mi vorbea într-o limbă apropiată sufletului, dar pe care nu reușisem să o înțeleg încă.

Astfel că mi-am luat ceaiul, cartea și m-am îndreptat spre camera mea. Deschizând ușa, am scos un țipăt involuntar de mirare, acompaniat de sunetul ceștii spărgându-se de parchet, dar aveam un motiv bun, pentru că exact în fața mea, pe marginea patului stătea o siluetă cafenie, un bărbat îmbrăcat într-un sacou întunecat, aspru la prima vedere, ce nu se potrivea deloc cu tapetul roz ce-l înconjura. Era ca o pată de ulei de motor în mijlocul unei autostrăzi nou-nouțe.

Ar fi trebuit să-i sun pe ai mei, pe vecini sau, cel puțin, 112, însă nu am făcut-o. Ceva m-a oprit, iar când l-am studiat mai bine, ochii mi-au căzut pe frizura ciudată cu cărarea suspect de aproape de urechea stângă și ochelarii rotunzi, ieșiți parcă dintr-un desen animat și așezați cu meticulozitate pe un nas încovoiat ca o seceră. Hermann Hesse, i-am zis eu, în glasul meu contopindu-se un soi de acuzare și uimire, poate o fărâmă de frică, la vederea fantomei. L-am întrebat ce făcea în camera mea. La început, crezusem că sunt nebună, iar acest lucru a fost confirmat de ciudata dorință de a vorbi cu arătarea. Intrusul, o plăsmuire a minții mele obosite, eram sigură, mi-a răspuns că nu știe, dar zicea că eu îl chemasem. Am decis că ar fi bine să profit de această ocazie. Nimeni nu știe ce ar mai fi putut plăsmui creierul unei fete de șaisprezece ani, prinsă în mrejele unui roman mult prea bizar, mult prea extraterestru și, în același timp, atât de apropiat inimii ei umane.

Așa că i-am pus următoarea întrebare: de ce era atât de bătrân și cum putea cineva să scrie o carte ca Lupul de stepă și să îmbătrânească, să nu înnebunească, să nu se sinucidă?

A râs ușor, un sunet asemănător foșnetului frunzelor de toamnă, ruginit și epuizat. Apoi, mi-a răspuns fără ezitare, zicând că majoritatea operelor, inclusiv cea de față, sunt, în cea mai mare parte, invenții, un joc perfid al autorului de a suci realitatea după propria conveniență, pentru a-și urmări propriile scopuri. Este periculos să le luăm prea în serios.

Am ripostat, afirmând că pentru a te putea juca cu realitatea, este necesar să pornești de la o fărâmă de adevăr, e indispensabil, iar fărâma de adevăr sub înfățișarea cărții pe care o aveam în mână putea duce până și cititorul în pragul disperării.

Atunci, bătrânul mi-a împărtășit un secret, deși, presupun că nu poate fi secret dacă îmi permitea să-l împart cu restul lumii. Ce realizase el cu mult timp în urmă, descoperirile în raport cu propriul său sine, propriul eu, erau noi doar pentru mintea și cunoștințele sale individuale, însă, dacă este să privim din perspectiva cunoștințelor colective, acumulate de la începutul omenirii și până în prezent, compunerea ființei umane din mai multe părți este un fapt bine cunoscut. Așa-numitul lup de stepă este o realitate cu care s-au confruntat mulți dintre predecesorii noștri, iar urmașii, cei ce vor vei după noi, vor descoperi același lucru. Este un ciclu constant, un eveniment fără sfârșit ce e, de fapt, inevitabil și indispensabil pentru supraviețuirea rasei umane. Omul are nevoie să-și pună întrebări pentru a evolua, dar și pentru a putea rămâne umil și cu teamă de Dumnezeu și, până la urmă, nu există dilemă, polemică mai bună decât punerea propriei existențe sub semnul întrebării. Partea cu adevărat complicată, cea care îi distinge pe cei tineri de bătrâni, pe înțelepți de naivi, este încorporarea acestui nou set de cunoștințe în viața cotidiană. Cunoașterea nu dă roade, dacă nu  poate fi folosită. Cei ce și-au descoperit eul fragmentat sunt obligați să priceapă că înțelegerea totală a sinelui este imposibilă, iar dedicarea vieții spre a desluși aceste dileme fără răspuns este o misiune sortită pierzaniei, ce va aduce doar năpastă și nebunie celui nesăbuit. Așa că Lupul de stepă a fost metoda sa de a încerca să ordoneze haosul interminabil de idei și întrebări ce-i apăreau necontenit în zilele de după Marea Descoperire. A fost singura sa scăpare, singura metodă ce l-a ferit de o eternitate de lupte și războaie cu propria conștiință.

Această idee, perspectiva unui război interior asemănător cu războaiele civile purtate în lumea pe care o numim cea reală, nu îmi este neapărat străină, dar, privindu-i chipul brăzdat de riduri adânci ca niște șanțuri, ca niște tranșee ale acelor războaie despre care îmi povestise, răni cicatrizate de timp ale unui om ce părea că nu trăise doar o viață, ci alte câteva sute, nu-mi puteam imagina o astfel de existență, neputința de a fi sigur că vei mai vedea cu ochii tăi încă un răsărit sau că vei reuși să mai sorbi un ultim strop din amestecul îmbătător al dragostei și pasiunii, deoarece lupul îl aștepta pe bărbatul din fața mea, îl hăituia necontenit și-i rodea oasele până când doar pielea și măduva aveau să rămână.

Dintr-odată, deși regretul și suferința provocate de ușurința cu care a mărturisit cea mai mare tragedie umană nu puteau fi rezumate într-un gând coerent, cu sens și logică, creierul meu a găsit de cuviință să pună o altă întrebare: De ce ați ales lupul?

Acest răspuns a venit mai greu, mai anevoios. Mi-a zis că pentru a obține o reprezentare cât mai fidelă adevărului pentru paginile acestui roman, era necesar să aleagă o întruchipare cât mai fioroasă, meschină și de temut pentru acea parte a identității sale ce posedă aceleași însușiri. Desigur, această perspectivă se datora audienței lui și dorinței proprii de a rămâne cât mai onest cu putință. Rasa umană i-a conferit lupului acest portret de răufăcător și ar fi fost o înșelăciune din partea sa să nu folosească cea mai evidentă și, în consecință, cea mai sinceră opțiune. Totuși, era sigur că dacă ar fi scris din perspectiva oricărei alte vietăți de pe pământ, lupul său de stepă ar fi fost un om. Suntem niște ființe atât de urâte, de respingătoare. Avem o construcție abominabilă, membre prea lungi, păr mult prea puțin după standardele regatului animalic, ne acoperim corpurile cu substanțe inexistente în natură, deoarece, subconștient, ne este rușine. Iar dacă aparențele nu erau de ajuns, sub acest morman de piele, oase și intestine se ascunde cel mai egoist și mai vanitos dintre suflete. Astfel că lupul de stepă a fost mai mult un echivalent credibil al celeilalte alternative, ceea ce i-ar fi incriminat o superioritate ce nu i se cuvenea.

Sunetele prindeau formă, vibrațiile corzilor vocale se împleteau cu cele ale aerului, dând viață vocii calme și infuzate de durerea deceniilor inscripționate pe chip – fizică complexă, un dans fatal în circumstanțele potrivite și cea mai înaltă formă a artei pentru cei ce pot să asculte. Cuvintele ce se materializau mă înspăimântau, atacându-mi fiecare nerv și celulă, făcându-mă să mă simt vizată și îndreptățită spre a fi disprețuită pentru greșelile tuturor. Ar fi trebuit să am creierul fisurat, gata să explodeze din cauza amalgamului de gânduri ce ar fi trebuit să se războiască în interiorul craniului într-un astfel de moment, dar totul era alb, gol și înecat în disperare, iar singura scăpare posibilă mi-a ieșit pe gură înainte să o pot opri. L-am întrebat dacă ignoranța i-ar fi adus fericirea.

Atunci, Hermann Hesse și-a scos ochelarii, i-a șters atent de marginea sacoului aspru, apoi și-a redirecționat atenția spre mine, de parcă toate celelalte s-ar fi topit. Nu o știam încă, dar acele cuvinte urmau să-mi fie prietene fidele pentru tot restul vieții.

Ar fi fost mai fericit, cel puțin la suprafață. Ar fi avut o profesie de încredere, o minte liniștită și la bătrânețe s-ar fi pensionat și s-ar fi retras la un azil de bătrâni pentru a mânca prune în timp ce s-ar fi uitat la televizorul performant din salon. Pentru unii oameni o astfel de existență este suficientă, mulțumitoare, dar pentru el acest soi de fericire frivolă, superficială, era o condamnare, un blestem. Să trăiești în ignoranță este o sentință eternă ce sortește condamnatul la o viață suspendată în timp, prinsă într-o buclă, o rutină fără pic de cunoaștere, dezvoltare și evoluție. Deși descoperirea de sine nu i-a adus pacea spirituală, i-a distrus hotarele, lărgindu-i orizonturile și deschizând o sumedenie de noi căi. E adevărat că majoritatea acestor drumuri nu i-au adus decât noi primejdii, întrebări și suferințe, dar nu s-a simțit niciodată mai viu decât în mijlocul acelui uragan.

Cu aceste ultime cuvinte, Hermann Hesse deveni doar o amintire pierdută în lumina amurgului ce-mi scălda camera, complet nepotrivită atmosferei așternute de acel dialog criptic, nepământesc. Mă simțeam nebună, este adevărat, vorbind cu strigoi și fantome, dar pereții ce-mi împrejmuiau conștiința și puterea de înțelegere se fisuraseră și simțeam orizontul cunoașterii lărgindu-se. Cartea, din cauza căreia pierdusem în acea săptămână mai multe celule nervoase decât îmi permiteam, îmi părea mai familiară, iar colții lupului de stepă nu mai arătau atât de ascuțiți.

Mi se confirmase faptul că cel mai mare păcat al omenirii este că nu ne putem lăsa morții în pace, iar ei nu vor avea niciodată odihnă. Vom avea necontenit nevoie de ei. Prezentul este inevitabil legat de trecut și viitor, cele trei timpuri fiind prinse într-un ciclu etern. Mințile strălucite ale epocilor trecute nu și-au sfârșit munca odată ce au trecut hotarul către Hades, ei continuă să ne ghideze, alcătuind structura societății de acum, iar, pe când noi încercăm să trăim puținul timp ce ne-a fost alocat, ei au atins nemurirea.