PATIMILE REGHINEI IVANOVNA sau RĂUL ABSOLUT

De-a lungul istoriei civilizația homo sapiens a cunoscut mai multe ideologii perverse, dar niciuna din ele n-a întrecut-o în rele pe cea comunistă. Răul în sine a existat întotdeauna și n-a putut fi eradicat nici de religii, nici de canoane, nici de coduri morale, dar, până la comunism, oamenii nu și-au putut imagina că indivizi cu față umană pot ucide în numele triumfului binelui, pot minți cu nerușinare, pot deposeda oamenii de averi muncite cinstit, pot răni fizic și moral fără niciun fel de scrupule, pot trimite oameni nevinovați la moarte lentă, chinuitoare, în locuri aride, friguroase, alungându-i din casele lor, pe care le-au confiscat și folosit, iarăși, spre binele societății, pot judeca și condamna la moarte sau la ani grei de pușcărie sau, și mai rău, plasa în spitale de psihiatrie pe cei care gândesc altfel decât ei, pot schilodi conștiințe și, din nefericire, exemplele pot continua. Toate astea s-au putut întâmpla în comunism – cea mai umană orânduire, instaurată în secolul XX în Uniunea Sovietică și în statele-satelit. Vai și amar de popoarele care au avut nenorocul să treacă prin acest experiment conceput de niște minți bolnave.

Un produs al ideologiei comuniste e și Reghina Ivanovna, protagonista romanului „Satisfacție” de Mihaela Perciun, carte apărută la Editura Junimea din Iași în anul 2020. Autoarea pânzei epice reușește, narând preponderent de la persoana întâi, să prezinte cititorului un exemplar de rău absolut, o monstruozitate, o conștiință schilodită incurabil, un cap al tuturor răutăților. De o perfidie ieșită din comun, Reghina Ivanovna, ajunsă în funcția de prim-secretar comunist al unui raion din RSS Moldovenească, își pune la dispoziția partidului toate calitățile, tot de ce este în stare în numele victoriei comunismului luminos în cea mai liberă și mai fericită țară din lume – Uniunea Sovietică. În numele acestui ideal sfânt ea poate face, cu mare satisfacție, orice i se cere sau crede ea că trebuie să facă. Poreclită Broasca pentru urâțenia fizică în orfelinatul în care crescuse, naratoarea îi disecă chipul monstruos chiar în debutul romanului: „Broasca. Porecla i se lipise din prima zi de orfelinat. (…) Cum să uite acea dimineață, când, somnoroasă, intrase la baie să-și facă nevoile, iar în fața ei, de niciunde, apăru o altă fată, urâcioasă tare, care nu se dădea dusă. (…) Ochii holbați, deplasați spre pomeții proeminenți îi lățeau și mai tare fața. Iată cine-i broasca, nu eu, își spuse. Înaintă cu tupeu. Cealaltă, fără pic de jenă, înaintă la rândul ei. Ridică amenințător mâna, cealaltă făcu la fel. Acu-i acu! Să-i dea una de s-o bage în perete! Și nu tărăgănă, o lovi cu toată puterea, băgându-i degetele exact în ochii bulbucați. (…) Nu au avut până atunci oglindă în baie, nu se văzuse niciodată”. În consecință, autoarea izbutește să descrie cu mult talent hidoșenia fizică, iar mai târziu, precum vom vedea, și pe cea sufletească a viitoarei prim-secretare. Această creatură, fără părinți, fără rude și prieteni, este plămada ideală pentru Luchian Ilici, secretarul organizației comsomoliste din școală, ajuns mai târziu funcționar de rang înalt în structurile CC al PCUS, pentru a face din ea o fiică devotată a partidului comunist. Luchici, precum i-a zis ulterior, „fu persoana care-i altoi Reghinei deprinderile de conducător”. Pe parcursul întregii vieți el i-a ținut un șir de lecții prețioase în acest context. „Prima lecție – delațiunea”. A început, așadar, cu pâra, pentru ca, treptat, să-i altoiască Reghinei și alte însușiri necesare în lupta pentru instaurarea comunismului, a unei societăți în care oamenii vor trăi liber și fericit, ghidați de principiul de la fiecare după capacități, fiecăruia după necesități, principiu respins de mințile treze ca fiind pe cât de frumos, pe atât de irealizabil,- o curată utopie. Nu-i este greu lui Luchici s-o călăuzească pe Reghina, deoarece ea are în genom toate calitățile necesare luptei sfinte, acestea trebuind doar dezvoltate: ura pentru aproapele, ipocrizia, arivismul, mercantilismul și, mai cu seamă, fanatismul. Cu asemenea „calități” Reghina Ivanovna râvnește să ajungă sus-sus, până la o funcție călduță în Comitetul Central. Afinitatea cu experimentul mancurtizării din „O zi mai lungă decât veacul” de Cinghiz Aitmatov este peremptorie: baza socială a celor cocoțați în vârful piramidei la comuniști s-a constituit din oameni fără rădăcini, încrâncenați și fanatizați, ei ajungând cei mai fideli promotori ai celei mai perfide și mai mincinoase ideologii – cea comunistă.

Nici viața personală a Reghinei Ivanovna nu-i mai brează, evoluând într-un autentic lupanar. Comportamentul ei desfrânat ne amintește de constatarea spusă în șoaptă de țăranii basarabeni, proaspăt intrați/ băgați în colhoz: Au venit la putere antihriștii și curvarii! Personal, am auzit această afirmație de mai multe ori, rostită de ambele mele bunici, dar, copilă fiind, nu-i înțelegeam sensul. De memorizat, însă, am memorizat-o! Reghina Ivanovna ajunge în decăderea ei morală să nu mai știe nici cine e tatăl unicei odrasle, fiica Elvira. Se întreabă adeseori: „Genele cărui degradat le-oi fi procreat oare?” Abia la bătrânețe, examinându-i atent fața, trăsăturile, ajunge la concluzia că fiică-sa, pe care o ura pentru neascultare, considerând-o o piedică în realizarea visului ei mare – instaurarea comunismului pe întreg globul pământesc – seamănă cu… Luchici.

Pentru ca cititorul să se convingă o dată în plus că Reghina Ivanovna este un rău absolut, naratoarea o aduce în fața cadavrului celui care i-a fost îndrumător o viață. Privind cu satisfacție la decedat, ea se prinde la gândul că-l urăște: „Oare acest Luchici chiar se credea mai deștept decât toți? Ambiție… să nu iasă altul înaintea lui… A scăpat ușor… cu feciorii lui cu tot, naiba să-l ia!” Și asta după ce naiba chiar îl luase!

Vocabularul Reghinei e pe potriva comportamentului ei – răutăcios, violent, vulgar. „Nu răcni, debilo!”, – îi aruncă ea nepoatei Sanda, pe care o urăște la fel de mult ca și pe fiica Elvira, pe care o internează în spitalul de psihiatrie, apoi o bagă la închisoare pentru firea-i rebelă. Iar pe nepoată, într-un acces de furie, încearcă s-o împingă… peste balustrada balconului, să se mântuie de ea, nerușinata: „Să nu mă pot izbăvi de-o…? Crezi că mult o să te mai rabd? Nici cât am răbdat-o pe mă-ta! Îți arăt eu ce înseamnă disciplină de partid!”

Această cumplită schilodire a conștiinței este, în esență, rezultatul spălării pe creier, în forma cea mai avansată, a experimentului comunist. Tot ce face Reghina Ivanovna, toate răutățile, le face din numele unei fiice destoinice a partidului. Iar partidul îi solicită o mână de fier: „Nu va ceda! Va lupta până la capăt! Va lupta fiindcă-i o luptătoare în convingerile ei. Toată viața a fost o luptătoare! Și o învingătoare!”

Convingerile comuniste ale Reghinei Ivanovna, nobile, desigur, care urmăresc să-i fericească nu doar pe cetățenii URSS, ci și pe cetățenii de pe întreg globul pământesc, n-o împiedică deloc să se folosească de privilegiile pe care regimul le oferă cu generozitate nomenclaturii de partid. Aceasta, nomenclatura, e un fel de castă, care nu stă la cozi kilometrice și nu duce lipsă de nimic într-o țară în care penuria materială face ravagii. Naratoarea descrie cu mult har comportamentul Reghinei Ivanovna în cel mai mare magazin din Moscova – GUM (Главный Универсальный Магазин /Magazinul Universal Principal): „Ce se vinde?, se lansă Reghina Ivanovna în mase. „Nu știu”. „Cum adică nu știi, da de ce faci coadă?” „Au adus o masă, înseamnă că vor arunca ceva…” Vor arunca ceva era un fel de a spune că vor vinde mărfuri deficitare și lumea aștepta să vadă ce anume! (…) Nici Reghinei Ivanovna nu-i veni să creadă că o prim-secretară, precum este ea de bună seamă, se îmbulzește de-a valma cu toată lumea. Cu vulgul”. Tot la Moscova, unde se afla în excursie cu fiica Elvira, când încă nu pierduse speranța să facă din ea o fiică devotată partidului comunist și poporului muncitor, Reghina Ivanovna, convinsă că fiică-sa trebuie neapărat să-l vadă pe Lenin, se informă că la Mausoleu întotdeauna e rând mare. „Și ce dacă? N-a mai văzut cozi în viața ei?! Până a ajunge în funcție, a fost și ea o femeie sovietică. A stat pe la cozi de i s-a lungit gâtul, că nu din prima au popit-o prim-secretară cu pachetele la ușă!”

Așadar, pe de o parte, pachete deficitare aduse la ușă, iar pe de alta,  grijă mare, în vorbe, desigur, pentru bunăstarea poporului! Când este întrebată de oamenii simpli, mai cu seamă de cei de la țară, despre comunism și când va veni odată și odată cu bunăstarea lui cu tot, Reghina Ivanovna răspunde senin, imperturbabil: „Când? Și eu îl aștept. Încă din școală îl aștept… Dar să știți că-i pe aproape! Cum ar fi, peste deal. Urcăm dealul și dăm de el! (…) Răbdare și iar răbdare… ne mai trebuie răbdare și muncă… trebuie să muncim…”

Culmea cinismului? Poporul e îndemnat să rabde și să muncească, să muncească mult și bine, căci curând bunii conducători comuniști îi vor aduce pe taler bunăstarea și fericirea mult visate! Dar, până una alta, aceștia din urmă să mai beneficieze de niscaiva „pachete deficitare la ușă”!

Desigur, nu întreg poporul ingurgita gogoșii cu instaurarea comunismului pe întreg globul pământesc sau, deocamdată, măcar în URSS! Autoarea narează inspirat cum, în timpul unei întâlniri cu oamenii de la țară, după ce Reghina Ivanovna îi informă, ca întotdeauna, că mult râvnitul comunism e pe aproape, peste deal, și trebuie de răbdat și de muncit mult, pentru a-l merita, un țăran mucalit rosti din fundul sălii: „De pe culmea dealului se vede un alt deal, și mai mare!”, iar adunarea izbucni în hohote de râs.

Ce-i mai rămânea bietului țăran basarabean să facă? Se salva și el cum putea, prin ironie și prin umor. Negru umorul lui!

Un astfel de imperiu, al răului, vrea să refacă Kremlinul putinist, bazându-se pe acei cetățeni ai Rusiei care, de-a lungul anilor, au fost spălați pe creier cu iezuita propagandă șovină rusă și care, din nefericire, sunt majoritari. Războiul declanșat de Rusia în Ucraina e un avertisment pentru noi: păzea! Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cu toate sechelele ei, poate reveni. Cu o altă denumire, desigur. Experiență, în această ordine de idei, are berechet!

Cazul Reghina Ivanovna, descris cu mult talent de către prozatoarea Mihaela Perciun, nu este, din păcate, unul singular. Este o caracteristică, fie și grotescă, împinsă uneori până la paroxism, a trecutului nostru nu chiar atât de îndepărtat. Este istoria noastră recentă, este societatea în care am trăit odinioară și pe care nu trebuie s-o uităm, nici s-o refulăm în subconștient, pentru a nu se mai repeta vreodată.

Veronica BOLDIȘOR, istoric, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române