Zgârciții bogați și săracii cărora le crește numărul

Despre zgârciții bogați și zgârcenie s-a scris foarte mult până în prezent, dar parcă tot s-ar mai cere de spus câte ceva. Orice s-ar zice, zgârcitul bogat poate fi gospodar, nebețiv, „trăgător” la gospodărie și responsabil oriunde muncește toată viața lui. Deprinderile sale de a se descurca în orice împrejurare, de a strânge și a pune la ciorap „pentru zile negre” le depășesc înzecit și însutit pe cele ale omului simplu, sărac și nepriceput în a-și organiza la fel de bine gospodăria. Acesta din urmă însă, fiind cu mai multă frică de Dumnezeu, mai bun la suflet și mai înțelegător, are tot timpul cu ce primi un oaspete, cu ce omeni pe cineva și mai sărac decât el.

Voia bună și veselia, după cum se știe, vor fi prezente mai degrabă în casa omului sărac decât în cea a celui înstărit care nu mai ține minte când a primit ultima oară pe cineva în casa lui. Pentru a-și îndreptăți cărpănoșenia, comportamentul său de avar nesătul, bogatul zgârcit face deseori tot posibilul pentru a-l discredita în imaginația lui pe omul sărac, dar omenos, găsindu-i o mulțime de neajunsuri: că este risipitor, că bea vin, bere și țuică, că, ce mai la deal, la vale, își pierde timpul cu alții ca dânsul, în loc să alerge permanent și să strângă avere pentru el și urmașii lui.

Dacă s-ar limita doar la atât în raportul său față de semenul „nedescurcăreț” și nu ar vrea uneori să-l umilească sau chiar să-și bată joc de el în public, bogatul ar rămâne doar cu gândurile sale. Cum însă  puterea economică, uneori și politică, pot fi prietene cu îngâmfarea și fudulia, cu orgoliul nemăsurat, de foarte multe ori suntem martori la discuții aprinse între aceste două categorii de cetățeni.

Până la urmă, „partea vătămată” găsește argumente că proveniența averii celui bogat nu este chiar întotdeauna cinstită, că cel care râde de omul necăjit este „cu pufușor pe botișor”. Pe de altă parte, se aduc „probe convingătoare” că omul care o duce acum mai greu a muncit toată viața lui la stat și, chiar dacă a avut niște economii, tot statul, sovietic, i le-a luat. Despre cum s-a întâmplat acest lucru și cum a fost prostită lumea cu „schimbarea banilor” s-a scris atât de mult, încât nu cred că are rost să mai adaug și eu ceva.

După „dezbateri” și „concluzionări”, se demonstrează că cei care o duc în prezent mai bine ori au furat „la începutul desfășurării afacerilor”, ori au muncit peste hotare de unde au venit cu banii necesari pentru a trăi cât de cât omenește. Se mai „descoperă” că există oameni care au știut ce să facă cu banul agonisit zi de zi „în patria unde s-au născut”, investindu-l cu pricepere, dar de aceștia avem foarte puțini.

Într-un final, se fac și alte deducții importante gen „oricât de bogați sau săraci am fi, trebuie să rămânem oameni”, „ fiecare cu problemele sale”, „nu-l întreba pe om dacă este fericit, întreabă-l dacă poate dormi noaptea” etc.

Pentru că la asemenea discuții participă uneori și intelectualitatea sărăcită a satului, care nu s-a prea putut acomoda la „noile realități”, această pătură dezavantajată a populației trage o concluzie importantă pentru cine vrea să asculte și să înțeleagă. O mulțime de oameni „au suferit” o metamorfoză urâtă și s-ar putea încadra în categoria celor care nu  au dare de mână pentru cei săraci, tot mai mulți și mai mulți. A celor care continuă să jefuiască, trăiesc numai pentru ei și nu au alt interes decât cel de a acumula averi nemăsurate în continuare.

Când mai coboară din mașinile lor luxoase în oraș și merg pe trotuarele pline de cerșetori, aceștia, sau majoritatea lor, nu observă mâna întinsă, nu aud vocea tremurândă a celui flămând și însetat…