Voci contra firii omului

De ziua mea de naștere am hotărât să fiu eu primul care mă (se) felicită. Pentru aceasta, am pus ceasul să sune mai de dimineață și, când m-am trezit, mi-am adresat imediat cuvinte de „apreciere a meritelor deosebite, talentului și spiritului inconfundabil, hărniciei, modestiei și dorinței permanente de a mă bucura de succesul confraților mei la festivalurile de satiră și umor ” etc. Laudele, din partea-mi, la adresa mea curgeau gârlă, iar cât de meritate erau nimeni în afară de mine nu putea să aprecieze. Lucrul acesta mă umplea de curaj, așa că îi dădeam cu osanalele, mă ridicam în slăvi cum n-am îndrăznit să o mai fac vreodată toată viața mea. Ce-i drept, cât timp mă ocupam de lustruirea propriei persoane, auzeam vocea clară a unui ilustru epigramist de la Brașov care zicea undeva că îl enervează proștii, declarația unei profesoare de la Craiova, în timpul liber epigramistă, care mi-a zis tranșant, cu multă sinceritate că prea mi s-a urcat la cap succesul, după părerea ei, inexistent, apostrofarea unui fost secretar de consiliu municipal, care m-a prins citind și mi-a spus că la primărie… nu se citește și încă multe alte voci nemulțumite de orice aș fi încercat să fac vreodată.

Pentru că vocea mea interioară tot nu mă lăsa să plutesc în largul laudei deșarte, am trecut, nițel speriat, la un fel de spovedanie în fața eului meu, cu destăinuirea tuturor păcatelor, viciilor și apucăturilor rele pe care, ca fiecare om aproape normal, le am și le recunosc. Încet-încet, vocile critice venind dintr-o parte au început să dispară rămânând doar glasul din interior, unicul ce mai putea fi deslușit. „Ai îmbătrânit în prostie și sminteală și nu te-ai mai oprit din petreceri, nătărăule! Ți-a fost dragă femeia și ai ridicat-o la rang de sfântă, chiar dacă vedeai cu ochiul liber că-i păcătoasă și te duce la pierzanie! Ai bârfit și ți-ai vorbit de rău aproapele, nu ai fost prieten devotat până la urmă și ai înșelat așteptările și încrederea oamenilor buni și cinstiți, de foarte multe ori! Ți-au plăcut banii, ochiul dracului, dar i-ai cheltuit pe nimicuri și nu ai stăruit în chiverniseală ca omul cumpătat și înțelept! Te-ai umplut de mândrie când ți s-a părut că ești frumos, deștept ca nimeni altul și înzestrat cu toate bunele calități, posibile și imposibile”, mă mustra vocea mea interioară, iar eu tăceam și o ascultam.

Las’ că nici alții nu-s mai de treabă, i-am răspuns totuși vocii, ba chiar cunosc pe unii care nu s-au mai cumințit cât au trăit. Am călcat eu strâmb de multe ori, dar mi-am dat seama și am început să mă îndrept. Acum, dacă mi-ar da Dumnezeu încă o viață, ce cuminte și statornic aș mai fi!

„Ba bine că nu! Dacă ai avea parte de încă o viață și ai fi iarăși tânăr, ai face aceleași prostii, păcate pe care le-ai numi din nou greșeli nevinovate. Te cunosc mai bine decât îți închipui și orice pas al tău, strâmb sau drept, e notat unde trebuie și pentru toate vei răspunde. Este bine că ai început să înțelegi câte ceva și te mai corectezi, dar asta înseamnă puțin! Pentru purificare sau curățire de păcate, cum se mai numește, va trebui să te înarmezi cu răbdare, să nu bei de azi înainte nimic, să nu te uiți după femei, să nu critici primăria și Guvernul că și acolo lucrează oameni și să încerci să fii mai mulțumit de tot ce se întâmplă în jurul tău. Că prea te-ai ocupat de criticarea altora în ultimul timp, de parcă ai fi cel mai corect, cel mai ideal dintre oameni”, mi-a mai spus vocea.

Drept să vă spun, sfaturile vocii nu erau deloc proaste, chiar dacă veneau din interiorul spiritului meu (gluma aceasta ar putea să-i placă mult lui Ion Diviza și altor epigramiști talentați din stânga și din dreapta Prutului), dar cine ar vrea să-și înceapă purificarea, adică să nu se uite după femei, să nu-i critice pe alții și să nu bea un pahar cu vin etc., începând din ziua lui de naștere?

Altădată, în alt an, mai vedem. Că nu-i nici o grabă și toate vocile, precum se vede, sunt împotriva firii omului.