Aureliu Busuioc – „Jurnal cubanez”

2023 este anul în care Aureliu Busuioc ar împlini 95 de ani de la naștere.

În semn de omagiu pentru vasta sa activitate de scriitor, jurnalist, redactor, scenarist, traducător ș.a., Muzeul Național al Literaturii Române (anterior Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”) preconizează să organizeze, în luna octombrie a acestui an, o expoziție comemorativă, dedicată vieții și activității unui Om cuprins în tot ce-a vrut să cânte – Aureliu Busuioc.

Și dacă „un scriitor are un început, care începe în fiecare zi” (Tudor Arghezi), cu atât mai mult noi, consumatorii de literatură, avem motive să îi citim și să îi descoperim în fiecare zi, iar Muzeul Național al Literaturii Române are misiunea de a stimula aceste descoperiri, lansând invitații de lectură. Lucrarea acestei zile este „Jurnalul cubanez” al lui Aureliu Busuioc. 

Există multiple motive pentru ținerea unui jurnal.

Primul, și cred că cel mai popular dintre aceste motive, nu are mari conexiuni cu literatura, presupunând a fi mai degrabă un exercițiu pragmatic, de înregistrare a evenimentelor, fără presiune asupra memoriei. În acest caz, jurnalul se apropie de ceea ce se numește agendă.

În domeniul literaturii, Jurnalul devine de foarte multe ori un instrument de comunicare cu sine, un debușeu al interiorităților refulate, alteori – un laborator de creație, un exercițiu de perfecționare a instrumentarului și nu de puține ori – o istorie paralelă a unor evenimente marcante din viața socială, culturală, politică a unei țări sau, de ce nu – o mărturie a unei conștiințe creatoare ce se vrea prezentă în istoria literaturii în anumite ipostaze, favorizante sau nu (omul construit ar spune Ioan Holban). Deși prezentate separat, aceste funcții pot coexista.

În cazul „Jurnalului cubanez” al lui Aureliu Busuioc, predilecția la un moment dat pentru această specie a literaturii de frontieră este sinonimă cu „întoarcerea la unelte” – așa cum o afirmă scriitorul însuși. La începutul anului 1986, după 9 din cei 10 ani de secretariat în cadrul Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova,  Busuioc a considerat că lucrul asupra acestui jurnal ar fi cel mai recomandabil exercițiu pentru un scriitor lipsit de activitatea literară. Or, constată scriitorul în „Prefața” operei, a fi secretar înseamnă a „nu mai putea scrie”.

Și se pare că acesta nu este doar un scop al „Jurnalului…”, dar și unul dintre argumentele  de lectură. Or, așa cum autorul lasă să se înțeleagă, procesul și tehnica scrierii a contat cel mai mult în acest exercițiu de creație, cel puțin pentru el. Cititorul atent poate observa, însă, că autorul „Jurnalului…” nu și-a pierdut penița și rămâne fidel aceluiași stil savuros și sarcastic în intenția sa de reflectare a realităților Cubei, în raport cu cele ale Uniunii Sovietice. Astfel că sintagma „întoarcerea la unelte”, aparent, ar trebui citită la scară mică.

Printre multele aspecte care interesează în acest „Jurnal Cubanez”, este pactul autobiografic (așa cum l-a teoretizat Philipe Lejeune), adică acel contract tacit de adevăr între autor și cititor, acel angajament pe care autorii îl iau pentru a-și spune viața direct sau parțial într-un spirit al adevărului. Și pe care numai problema memoriei îl poate corupe. Dacă pornim de la ideea că „Jurnalul…” lui Aureliu Busuioc este, în fond, un jurnal de călătorie, atunci, teoretic, putem considera că autorul este în drept să se aștepte la o judecată corectă și echitabilă din partea cititorilor lui, la fel cum și cititorii pot miza pe concretețea faptelor relatate. Totuși, fiind publicat integral la o distanță de 28 de ani de la momentul scrierii (în 2011, la Editura Prut Internațional), autorul a avut ocazia să nuanțeze momentele definitorii ale ținerii acestui jurnal, intervenind pe alocuri cu anumite remarci care, chiar dacă nu distorsionează percepția inițială a lucrurilor, relativizează caracterul obiectiv al operei în raport cu realitatea reflectată. Deși are o valoare documentară indiscutabilă, Jurnalul lui Aureliu Busuioc prezintă Cuba de la nivelul impresiilor unui autor marcat de „cea mai mare dilemă a călătoriei sale”, căreia trebuia să-i găsească o explicație – dilema refuzului scriitorimii moscovite în special, și a celei din Uniunea Sovietică în general, de a vizita Cuba.

Deci, Jurnalul de călătorie în Cuba nu a fost gândit neapărat pentru reperarea unui șir de puncte turistice, fapte marcante și detalii ale culturii indigenilor, cât pentru înregistrarea unor elemente din universul conceptual-mentalitar și ideologic al societății cubaneze, prin raportare la realitatea sovietică. În Prefață, autorul menționează cu referire la această observație: „Mi-am luat de obicei să nu port un jurnal la zi prin locurile unde am fost, cu scopul ca ulterior să fericesc lumea cu noutăți și fapte lesne de aflat din vademecuri și enciclopedii. De data aceasta însă eram hotărât să renunț la deprindere (se are în vedere deprinderea de a purta un jurnal la zi. Or, decizia de a  nu concura enciclopediile și ghidurile turistice este menținută și confirmată pe parcursul textului – n.a.). Nu de alta, dar știam că moscoviții, gata oricând și preferați (aproape în exclusivitate!) ori de câte ori era vorba de a reprezenta scriitorimea imperiului prin străinătăți, refuză categoric în ultimul timp deplasările în direcția Caraibilor. Faptul nu putea fi explicat doar cu penuria de boarfe de pe insulă. Trebuiau să fie (și) alte motive. Și voiam să le cunosc. Așa, din simplă curiozitate”. Deci, miza jurnalului a fost alta decât înregistrarea factologică și fidelă, până la nivel de detaliu, a geografiei cubaneze. Călătoria lui Busuioc este mai degrabă un pretext pentru notația diaristică, una conectată mai mult cu nevoia de antrenament creator și, aparent, de satisfacere a unei mici curiozități, decât cu nevoia de documentare. Ei bine, „misterul” legat de atitudinea față de băștinași s-a developat din primele zile – „orice reprezentant al Moscovei, fie vilegiaturist, fie membru al altei colonii de acolo, era o persoană nedorită, și lucrul acesta, mai direct, mai subtil, îți era neapărat adus la cunoștință. Învățaseră să ne cunoască bine”. Mobilurile acestei atitudini sunt descoperite pe parcurs. Iar lipsa de interes a scriitorilor moscoviți față de insulă se referă și la înțelegerea dintre ștabii scriitorilor din cele două țări de a edita cărțile sovietice în Cuba fără a plăti onorariu autorilor.

În cele trei  săptămâni de ședere în Havana, nu a existat prea mult loc de vizitare a unor destinații de interes turistic, și, respectiv, nici de socializare cu băștinașii, astfel că și galeria personajelor este una destul de redusă. Aceasta se limitează la patru caractere – naratorul, personajul N., șoferul Juan, care va sta mereu la dispoziția primilor doi, reprezentantul UNEAC-ului (Uniunea Scriitorilor și Oamenilor de Cultură din Cuba) și Enrique (traducătorul). Busuioc șarjează ușor în descrierea personajelor, astfel că ele devin recognoscibile după cele câteva trăsături pe care le nuanțează autorul: Juan – un liberal, mereu jovial și grijuliu, „un șmecher cum sunt probabil toți șoferii”; Enrique – conservator și impasibil, care nu se încumetă să ofere detalii despre realitățile Cubei, onorându-și misiunea de însoțitor, într-o manieră autoapărătoare, cu un naiv, dar categoric „nu știu”; Justo Vasco, șeful secțiilor literaturilor socialiste ale Editurii „Arte e Literatura” din cadrul UNEAC – un fel de Godot, care nu a mai apărut niciodată, dar care se conturează ca un personaj labil psihologic; Reyna, secretara acestuia – o tânără dezinhibată, ce-și întinde picioarele pe masă, își etalează farmecele cu o copilărească dezinvoltură și care nu manifestă nici un fel de preocupare pentru efectul mișcărilor ei produse asupra spectatorilor; Domnul N. – un fel de cetățean turmentat (la propriu), care a profitat de această călătorie pentru a nu fi în familie atunci când, de vreo două ori pe an, i se întâmplă să fie serios ademenit de Bachus. În rest, lucid și sociabil.

Un alt aspect legat de elementul autobiografic și care transpare în „Jurnalul cubanez” este tema disidenței. Ca și în romanul „Pactizând cu diavolul”, Aureliu Busuioc abordează cu multă dezinvoltură acest subiect. Își asumă rolul pe care l-a avut în perioada sovietică, fără a se erija în victimă sau în mare conspiraționist împotriva sistemului. Perestroika la Chișinău avea să vină peste mai bine de un an de la călătoria în Cuba. Odată cu ea, afirmă Busuioc, a apărut un impresionant număr de foști disidenți, postdisidenți (în terminologia scriitorului) și „nu aveam de gând să le îngroș rândurile… De altfel, nu am acest chef nici acum (1997, când a scris prefața – n.a.). Autorul remarcă și după recitirea atentă a Jurnalului (la o distanță de 14 ani – n.a.), că nu a găsit în el „nici urmă de disidență, doar impresiile și observațiile unui cetățean nimerit prin voia destinului dintr-o colonie în alta, ale unui om bântuit de mentalitatea timpului, educat în spiritul vremii, și dacă eventual notele lui par mai acide pe alocuri, par doar din cauza că autorul a respectat plenar realitatea de care s-a ciocnit și n-a folosit vopseaua roz în relatarea ei…”.

Prin conținutul său, acest jurnal de călătorie este unul îndreptat spre lume și nu spre propria interioritate, este axat pe probleme de mentalitate și mai puțin pe locații reperabile geografic (așa cum i s-ar potrivi unui jurnal de călătorie). Este un jurnal anecdotic mai degrabă și prea puțin unul intim, dar care se axează în exclusivitate pe impresiile de călătorie ale autorului și-i reflectă gândurile și opiniile față de anumite mici nimicuri, întâmplări sau personaje distincte, toate devenind extravaganțe și picanterii specifice stilului sau expresiei artistice a lui Busuioc. Nu pare a fi întâmplătoare plasarea textului sub auspiciile categoriei jurnalului (or, pornind de la caracteristicile lucrării, ar fi mai aplicabil termenul de narațiune de călătorie). Înregistrările jurnaliere, considerate a fi operate și sub presiunea timpului și a avalanșei de impresii, constituie o formă de autoafirmare îndrăzneață, care i-a permis autorului să nu adopte neapărat o „distanță igienică” față de realitățile expuse. Jurnalul oferă această doză de libertate și de protecție intelectuală.

Loc de delectare, de amuzament sau de delicii literare, „Jurnalul cubanez”, deși se depărtează vădit de caracteristicile jurnalului de călătorie, este nu în ultimul rând un instrument de cunoaștere. Or, pe lângă puterea lor de revelare a personalității diaristului, jurnalele au o importanță enormă prin materialul socio-istoric pe care îl stochează.

Încă de la începutul jurnalului, evadarea din Uniunea Sovietică în Capitala insulei libertății – Havana, se configura drept o inserție în civilizație. Prima impresie – un oraș al milionarilor. Dar urmează o a doua impresie – și aceasta va fi predilectă – de totală delăsare. Impresiile oscilează de fiecare dată pe extreme: în fiecare fațadă se simte tot atâta artă și ambiție de inovație, cât și prost gust. Așteptările înalte legate de civilizația cubaneză se topesc rând pe rând. Acestea se epuizează cu fiecare situație trăită în mediul cubanez. În Postfața „Jurnalului…”, scrisă în 2009, autorul găsește și o explicație acestei stări de lucruri când mărturisește: „Am cunoscut locuri minunate, o țară de basm, chiar dacă am cunoscut-o doar în exterior, să ne amintim că de la Revoluția lui Carlos Manuel de Cespedes a trecut puțin peste o sută de ani, și spaimele terorii sclavagiste nu se dizolvă în două-trei generații. În 1983 mai trăiau câțiva foști robi, cu vârcile harapnicelor pe spate… Iar când dictatura unui Batista e înlocuită de alta, și mai disperată, în stare să-și împingă poporul în cea mai neagră mizerie și în pușcării de dragul unor utopii stupide, cam greu să aștepți de la oameni speriați brațe și inimi deschise. Cubanezii – un popor blând și necăjit, pe când intelectualii care îi reprezintă constituie contrariul. Deși, spune Busuioc în Postfață, pot fi înțeleși și aceștia: am stat atâția ani împreună sub aceeași umbrelă… Totuși, merită să-i vezi și să-i cunoști, ca să afli astfel ce prezinți și tu privit dintr-o parte.

Olesea CIOBANU,

director adjunct, Muzeul Național al Literaturii Române