Simeze// Țăruș

Volumul prezentat a apărut la cumpăna dintre ani, iar eu am l-am primit în ianuarie 2022. S-a publicat la Editura ARC din Chișinău; mi-a parvenit cu o dedicație de la pictorul Mihai Țăruș: „cu mulțumiri pentru contribuția la apariția acestui album”.

De fapt, nu am făcut decât un „Cuvânt-înainte”, dar cartea este despre un proiect de viață, o radiografie a autoportretului în ambele sensuri, de chip pictat, dar și de „minte scanată”, aceasta din urmă conținând un pasionant jurnal, mai degrabă fragmente din acesta (cred), cu însemnări care se întind pe o perioadă lungă, 1964-2021, și este după umila mea știință, al doilea diariu pe care-l produce un artist plastic din spațiul transprutean, aceasta fiind după cel lăsat nouă de Mihail Grecu, apărut în traducere, în limba rusă, la Moscova, prin grija și în tălmăcirea fiicei sale, Tamara Peicev-Grecu, în 2009. Intuiția îmi spune că acel Jurnal nu era decât o amplă spicuire dintr-un material inedit, care-și așteaptă rândul să fie publicat în limba română, cândva.

Autoportretul în viziunea acestui artist nu este o pledoarie pentru imaginea fidelă din oglindă, este privit ca un agregat analitic și conceptual asupra deambulărilor artistului între două spații culturale distincte, de-a lungul câtorva decenii: Chișinău și Sankt-Petersburg, un oraș de periferie, de hotar al fostului Imperiu Țarist (acum la porțile UE!), și capitala acelei entități imperiale, care a dispărut, dar a rămas ca o simfonie culturală, dramatică, complexă și atractivă.

Notațiile jurnaliere ale lui Mihai Țăruș sunt scurte, compacte, dubitative, referindu-se mai ales la procesul propriu de creație, la călătorii, întâlniri, discuții cu colegii, cristalizări în propriile zbateri etc. de stat cu creionul, de meditat… sunt multe lucruri și detalii prea personale, altele – anevoie de descifrat. Dar tocmai în aceasta constă sinceritatea și prețiozitatea auto(jurnalului) propus de autor, că nu-ți lasă nicidecum sentimentul unei interesate cosmetizări, a unei imagini mai favorabile, pozitive, și în acest sens pasajul pe care-l voi cita este lămuritor pentru a putea pendula cu ușurință între text și numeroasele lucrări, în desen, pictură, sculptură, inserate în acest prețios album: „Sfârșit de an. Recapitulări, concluzii? Parcă nici nu e nevoie, oricum nu reorientez nimic. Totul merge ca de obicei într-un ritm anume. Așa a fost ani de zile, așa e și acum. Ultima pânză pictată acum o zi e un fel de ecou al picturii de anul trecut „evenimente în context”. Vedeam o insuficiență în ea, am încercat din nou și a ieșit o altă temă: „dedublare în transformare”. Culoarea în ea e mai mult ton. Poate ar trebui la anul să elimin de pe paletă culoarea neagră? poate atunci ar începe jocul culorii?” (31 decembrie 2015).

Mi-amintesc că unul dintre primele mele articole publicate a fost despre pictura lui Mihai Țăruș, și era toamna lui 1991, iar pictorul a ținut să consemneze acest fapt în jurnalul său, am constatat acest fapt cu bucurie… iar relația noastră a evoluat de atunci într-o simpatie reciprocă.

Vreau să cred că înțeleg mult mai mult din demersul lui formal și plastic acum, decât eram capabil să o fac în acel îndepărtat an, cu trei decenii în urmă.

Ediția de față a fost îngrijită de pictorița Larisa Astrein, soția și partenera de viață a artistului nostru.

Vladimir Bulat