„Nu mai moare presa culturală – formele se schimbă, esența rămâne”

Interviu cu conf. univ., dr. Silvia Grossu, la Departamentul Comunicare şi Teoria Informării al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM. Este autoare a trei cărţi și coordonatoare a cinci volume; a publicat circa 80 de studii şi articole ştiinţifice privind istoria presei

– Stimată doamnă Silvia Grossu, știu că veniți din Câmpia Sorocii…

Da, generaţiile buneilor şi părinţilor vin din Câmpia Sorocii, din lunca Nistrului. Părinţii tatălui şi ai mamei sunt din Cureşniţa de pe malul Nistrului, sat de care nu mă satur să tot povestesc. Numele de familie, pe care l-am purtat înainte de căsnicie – Donos, cu variantele Donosie, Donose – este grecesc de origine. Din partea mamei suntem români de neamul Hîngăneștilor, Arionilor şi Andrieşilor. Din partea bunicii de pe tată, am şi sânge ucrainean.

– De ce era atât de frumoasă Cureșnița?

Satul Cureşniţa, unde trăia bunica Agafia, este situat, cum vă spuneam, în albia râului Nistru, între vii, livezi și coline împădurite, are un relief deluros, stâncos, cu foarte multe izvoare. 17 izvoare erau doar din dealul pe care locuia Mămunia! Străbunicul meu ieşea în fiecare dimineaţă ca să cureţe cele 17 izvoare. Eu am crescut în susurul lor, în triluri de privighetori, pe locuri foarte pitoreşti. Dar ce oameni erau în sat! Purtau prenume pe care nu le mai auzisem: Arion, Iordache, Gavril, Mihalache, Tecla, Istina, Domnica, Haritina, Dosâia, Eftimia, Catinca, Axinia… Am avut o copilărie frumoasă, într-un colţ de rai.

– Ce vă povesteau părinții despre trecutul lor?

Tata îmi povestea istorii din copilăria sa, atunci când vedea că sunt pe punctul de a izbucni în plâns în faţa greutăţilor. Îmi vorbise de anul 1940. Era plină vară, 28 iunie… Tatăl meu avea doar opt ani şi era băiatul cel mai mare în familia lui Iosif Donos. Bunelul (toţi nepoţii îi ziceau tătuca), până la colectivizarea impusă de sovietici, era considerat foarte avut. Fiind de fire muncitor şi strângător, avea căruţă şi car de cărat roada, avea bricică (droşcă, adică) pe arcuri, cai buni și turme de oi (patru-cinci sute), vaci bune de lapte şi multe hectare de pământ. Ajunsese la urechile lui vestea cea crudă că sovieticii confiscă averea tuturor celor care intră în raza de 10-12 km de la Nistru, pe motiv de colaboraţionism cu autorităţile româneşti. Chiar în noaptea spre 28 iunie l-a trezit pe fiul său Ion, a mai luat şi o rudă mai de încredere, a mers pe deal la stâna sa, a scos cele peste 400 de oi din ocol şi au mânat acea turmă încă 20 de km înspre apus, spre satul bunicii, care nu intra în zona de risc. Bunelul se înţelesese cu unul dintre cumnaţi să-i primească turma până se mai așează vremurile tulburi. Dar păscutul oilor, mânatul la strungă rămaseră pe seama feciorului Ionică, de doar opt anişori. Aşa că tata, sărmanul, cu doi căţei credincioşi, a tot alergat până târziu, în toamnă, prin toate râpile şi hârtoapele. Picioarele îi erau numai bătături, zgârieturi şi sânge, mâinile îi erau doar vânătăi și „puișori”, faţa devenise neagră-tuciurie… Şi el era bălai la piele, şi avea ochii albaştri-albaştri… A devenit altul după această vară de pomină. Altul pentru toată viaţa.

Despre Siberia îmi povestea mama, dar nu în copilărie, ci mult mai târziu, când se mai limpeziră apele.

– Ce vise aveați în copilărie?

De copilă aveam un vis – să devin tractoristă: din mare admirație pentru tata care venea de la arat cu un ditamai tractor cu șenile. Apoi am mers în clasa întâia și m-am îndrăgostit de învățătoarea noastră – Elena Bostan. Primul vis s-a dizolvat, iar al doilea – s-a realizat (predau de mulți ani la Universitate). Pe făgașul jurnalismului am pășit din îndemnul și la insistența profesorilor mei de la Școala medie nr. 1 din Soroca. După ce am luat Premiul I la olimpiada republicană la limba și literatura maternă, după ce am scris despre asta în ziarul raional, apoi am scris despre călătoria la Moscova, despre emisiunea de la televiziunea unională „Iunosti”. De altfel, mă recunoștea lumea prin Soroca, unii chiar se opreau și îmi spuneau că m-au văzut la televizor.

Mi-am luat scrisoarea de recomandare de la ziarul local, mapa cu publicațiile mele și cu articolul despre mine în „Tinerimea Moldovei”, semnat de chiar Haralambie Moraru, și am depus actele la Universitate. Noi, de fapt, am venit la Litere, specialitatea Jurnalistică. Dar până să încheiem studiile, specialitatea și-a schimbat statutul. Despre aceasta am scris în albumul „Prima promoție”, o lucrare colectivă, pe care am elaborat-o în 2020, anul celei de-a 40 aniversări de la absolvire!

– Dar cum a fost prima zi la facultate?

Prima zi a fost nu la facultate, ci la colhoz. Ni s-a cerut să ne prezentăm la Universitate pe 25 august. Și imediat ne-au îmbarcat în mașini, nici nu ne-am dus pe la cămine. Am fost cazați la Puhăceni, în niște tabere de vară la brigada de tractoare, de fapt, foste grajduri de cai, dar reparate și amenajate cu paturi, puse pe iesle, unul peste altul.

– Cum era procesul de studii la Universitate?

Eu am memorat doar lucrurile frumoase. Am avut noroc de profesori deosebiți, i-am admirat la catedră pe înțeleptul și mucalitul Ion Osadcenco, pe drasticul lingvist Ion Melniciuc, pe eleganta și cultuvata Elena Ciornîi, pe rebelul Sergiu Pavlicenco, proaspăt sosit din Cuba, îmbrăcat în sacou cu două pliuri, ca două aripi, cu botfori de mușchetar, cu pletele în vânt. Vorbea o română de nu mai auzisem! Îl porecleam „Pațanul”, era cel mai tânăr profesor de la Universitate. La specialitatea Jurnalistică ne-au „dăscălit” Dumitru Coval, Boris Vizitiu, Ion Mocreac și jurnaliști din presa timpului, cu care făceam școală nemijlocit în redacție. Colegii mei – Gheorghe Budeanu, Ion Diviza, Val Butnaru, Mircea Blajin, Svetlana Țâgârlaș ș.a., de prin anul trei, erau cu carnet de muncă în presa republicană – la revista „Moldova”, la ziarele „Tinerimea Moldovei”, „Viața satului”, o mare parte – la Radio… Eu am colaborat mai mulți ani cu „Tânărul leninist”, azi „Florile dalbe”.

– Ce v-a determinat să studiați aprofundat istoria presei?

Mi-a fost dragă istoria într-atât că la școală, uneori, profesorul mă îndemna să predau eu lecția. Presa este un cronicar sârguincios, care consemnează ceea ce are loc cu adevărat aici, azi. Mâine asta va fi istorie, dar nu una seacă, fără de culoare, ci una vie, mustoasă – viață adevărată. Eu sunt împătimită de istoria presei. Cursul de „Istorie a presei naționale” mi-a deschis a doua respirație. Pentru studenții pasionați de istorie am inițiat un simpozion de istorie a presei, care a avut 15 ediții la facultate.

– Studiind istoria, ați făcut descoperiri care v-au marcat?

Cea mai mare descoperire a fost pentru mine, apoi și pentru studenții mei, activitatea de mare înaintaș a Mitropolitului Gurie – fondator al primei reviste în limba română din Basarabia – „Luminătorul” (1908-1944), autorul primului abecedar cu grafie latină (1917), de pe care au învățat carte și părinții mei! E important să menționez că IPS Gurie este fratele de bunel al soțului meu! Dar și soarta tragică a Mitropolitului Gurie de după anii de dedicație cauzei naționale m-a marcat pentru toată viața. Și iată rezultatul – am reușit să edităm la „Epigraf” opera lui Gurie Grosu în trilogia „Mitropolitul Gurie – misiunea de credință și cultură”. Cele trei volume care au apărut din 2007 până în 2018 au fost neîncăpătoare pentru materialele selectate. Recenta apariție (îndrăznim să-i spunem volumul IV), „Mitropolitul Gurie și revista „Luminătorul”, coordonată împreună cu Protoiereul Viorel Cojocaru, încă miroase a vopsea de tipar.

Efortul nostru a fost de bun augur: am avut mai multe emisiuni radio de promovare, emisiuni la televiziunea publică Moldova 1 – „Cultura azi”, la postul de televiziune Trinitas (România) – „Talent şi efort. Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei”, la târgurile de carte de la Iași, Galați, Chișinău… În anul 2017 ierarhului i-a fost înălțată o Troiță în oraşul Hânceşti, iar gimnaziul din Nimoreni (r-nul Ialoveni), satul său de baştină, îi poartă numele.

În martie 2014, a fost înființată organizația non-guvernamentală „Asociația obştească Mitropolitul Gurie”, care desfăşoară ample activități de caritate şi de susținere culturală; în anul 2020 a fost realizat un documentar despre opera şi activitatea înaltului prelat – „Gurie. Mitropolitul” ș.a.m.d.

– Presa culturală, astăzi, e într-o situație foarte dificilă. Ar putea să dispară, într-o zi?

Nu moare presa culturală, sau așa cum i se zicea în perioada interbelică – „de propagandă culturală”, nici în societatea consumeristă. A trecut în categoria de „marfă”, așa cum s-a întâmplat și cu cartea. Atâta timp cât noi ne aliniem valorilor culturale, atâta vreme cât citim, scriem, pictăm, cântăm – presa culturală va trăi. Formele se schimbă, esența rămâne.

– Aveți în casă o ladă de zestre care se transmite din generație în generație. De la cine ați primit-o, ce semnificație are?

Lada de zestre – sofca noastră – stă la balcon. E o lucrare cu ornament pe fațadă, din lemn natural de diferite culori, și cu corlate cu reliefuri. I-a dat-o mamei, ca zestre, străbunelul Ion Andrieș. E făcută de un foarte vestit meșter din sat. Eu, ca sora cea mai mare, am onoarea să o păstrez, ca tezaur de familie. Nepoții și-au stabilit „baza” lor acolo și nu-mi permit să o urnesc din loc. Dar eu mă gândesc s-o pun lângă vreun perete, în apartament. E nostalgia mea pentru Casa Mare. Deoarece mama, ca şi bunicile noastre, din toamnă până pe la Crăciun, iar uneori şi până-n primăvară, ţinea pe masa primită zestre de nuntă tot de la tătuca Ion, din Casa Mare, felurite bunătăţi – porumbrele, coarne şi alte pomuşoare; gutui, struguri, nuci, mere, pere, biscuiţi şi covrigei de la sărbători, bomboane-pernuţe şi drajeuri de toate felurile… Toate în acea cameră erau îmbibate cu arome miraculoase pentru noi, ăştia mici… Aşa a și rămas Casa Mare o permanentă atracţie pentru noi. Nu mai conta ce vârstă aveam. Casa Mare, a noastră, dar mai ales a bunicilor noastre, era sursă de bucurii. Păcat că nu am acum Casă Mare nicăieri.

– Mereu arătați bine, aveți un chip luminos, un zâmbet generos și, în plus, aveți o vestimentație deosebită – rochii, costume elegante, dar și ii, catrințe, marame, bundițe. Cum reușiți?

Așa m-a deprins mama să ies din casă – în haine curate și cu fața luminoasă. Oamenii au problemele lor. De ce să-i împovărez și cu ale mele? Oricât de greu ți-ar fi, oricât de sărac ai fi – dăruiește un surâs și o privire luminoasă.

– Vă mulțumesc mult pentru interviu. Sănătate și noi realizări în continuare!