Alexandru Cosmescu și caracterul premonitoriu al exegezei

Mai multe manuscrise din Arhiva Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” confirmă apetența lui Al. Cosmescu pentru promovarea tinerelor talente. De fapt, numele scriitorilor vizați au devenit în timp cunoscute publicului larg de cititori și acest amănunt ne convinge de caracterul premonitoriu al referințelor sale. Să le luăm pe rând, însă, așa cum cităm după numărul de inventariere:

Ion Ciocanu (n. 18 ianuarie 1940, comuna Tabani, jud. Hotin), la acel moment când Al. Cosmescu scria aceste rânduri (Colecția „Manuscrise” a MNLMK, num. de inventar 13412), avea scoase de sub tipar două cărți de proză („Fereastră deschisă”, 1965 și „Floare rară”, 1972). Despre proză spune că „Autorul oscilează încă între doi poli ai sensibilității sale – lirismul delicat, pândit de sentimentalism chiar, și percepția frustă, cu notație dură, dusă uneori  până la brutalitate”. Asemuindu-i scriitura cu cea a lui Brătescu-Voinești, „în ceea ce avea el dulciu și plângăreț”, pe de o parte, lasă loc și luptei de clasă sau a deznodământului tragic în relațiile dintre rude, ca în nuvela „Frații”, spre exemplu. Duritatea vieții adevărate iese la suprafață în această nuvelă, însă, observă criticul, scade din limbajul violent în celelalte nuvele – „Merele”, „Lumină în casă” sau „A avut o dragoste badea”. Situațiile descrise capătă o turnură profundă și se profilează o diferențiere între ele, supuse fiind analizei, ca și caracterele personajelor. Calitățile ce i se atribuie țin de „predilecția sa pentru contemporaneitate, pentru faptul în curs, în care omul de azi se recunoaște și ca trăire și ca gest, ca acțiune”. Conform observațiilor de pe finalul manuscrisului, persistă portretul omului acelor vremuri, creionat în cele mai bune pagini ale lui Ion Ciocanu prin convingeri ferme, urmate de retușuri corespunzătoare, foarte complexe uneori;

Victor Prohin (n. 2 octombrie 1942, Vindrei, Torbeevo, Federația Rusă)  a debutat modest în literatura vremii. Primele trei cărți, după cum notează Al. Cosmescu (Colecția „Manuscrise” a MNLMK, nr. de inventar 13416), „…încă nu s-au plasat definitiv, am zice, într-o arie de preocupări, și nici tot așa nu s-au plasat cu strictețe încă în făgașul vreunui gen, tot el adăugând cu un soi de înțelegere paternă că „…poate e în asta fireasca tatonare pe care o întreprinde orice scriitor tânăr, care încearcă mai întâi de toate…”. Tentat în proza de început de aura idealului – a unui ideal-limită, autorul se face cunoscut prin profilarea unui crez, dincolo de toate, al personajelor centrale. Cărții de debut – „Puiul de stea” (1969) – i-au urmat proze de același gen, pentru copii, ca „Supracotoi, schițe” (1970) și „Orașul fără nume” (1972). Reflectând în jurul personajelor lor, criticul se dă cu părerea și trage anumite concluzii rezonabile, detectând o discrepanță de mesaj, când acel „ideal-limită” e substituit la un moment dat de „pofta-limită”. Mai mult, autorului i se incriminează că ar face pe undeva „un contract cu diavolul” și astfel s-ar forma la nivel de simbol partea cealaltă a ideii de „crez”. Iar despre „fericire” se zice că se poate transforma într-o înșelăciune. Ea vine dintr-o sumă de realizări, care culminează cu o „realizare-limită”, desigur dacă nu apare altceva în contradictoriu. Reflectând astfel, se face trimitere la Ecleziast, a cărui filosofie spune că, până la urmă, în viață, toate sunt deșertăciune și vânare de vânt. Apoi tot el subliniază că „…fericirea nu înseamnă numaidecât o stare de euforie, ci în primul rând o stare de satisfacție”. Pornind de la această perspectivă filosofică și etică, lui Victor Prohin i se prezicea pe atunci un viitor literar;

Nicolae Esinencu (n. 13 august 1940, Chițcani, jud. Orhei) a debutat cu poezia „Antene” (1968) și, în paralel, a editat diverse volume de povestiri scurte „Sada” (1968), „Toi” (1972) etc. Criticii literari ai acelor vremuri subliniau că „scrisul la el pare a avea o funcție eliberatoare” (Colecția „Manuscrise” a MNLMK, nr. de inventar 13413). Adică, întrebările la care autorul nu reușea să le dea un răspuns, trăind situații de viață intense, căuta să le exprime în scris. Așa se ajungea la un echilibru sufletesc cu sine însuși, iar prin ton confesiv și sinceritate se apropia de potențialul cititor, de la care parcă ar fi așteptat rezolvarea mesajului său interogativ. „Lupta cu iluziile deșarte”, idee capitală din prima sa culegere de proză, îl duce cu gândul la Servantes și la eroul său principal Don Quijote. Însă, adaugă criticul, „…departe sunt încă eroii lui Nicolae Esinencu de cavalerul tristei figuri, dar filiațiunea există – tot astfel. În esență ar vrea Esinencu, mai ales în cele mai bune pagini ale sale din „Toi”, să biciuiască brutalitatea, hâzenia, trufia forței în fața bunătății, nobleței, sfiiciunii și iubirii”. Trecut prin diverse procedee și modalități artistice (baladesc, parabolă, notația naturalistă, umanism abstract etc.), încă de la începuturile sale i se zicea că nu e „un caz ușor”, ca mai târziu, la vârsta maturității literare, să fie caracterizat drept „copil teribil al literaturii basarabene”. Așa sau altfel, criticul vede în el „un incontestabil om de talent”, fiindcă scrie cu dragoste despre oamenii cei mai umili ai societății noastre;

Iacob Burghiu (n. 3 iulie 1941, satul Zăicani, r-nul Râșcani), scenarist și regizor de teatru și film, dar și prozator despre care, la primele cărți, critica de specialitate a remarcat, notează Al. Cosmescu (Colecția „Manuscrise” a MNLMK, nr. de inv. 13414), „…emotivitatea care încălzește și face sugestive până și cele mai neînsemnate detalii” etc. Aceiași critici aveau apoi să îi reproșeze „cultul pentru formă”, denumit și „gratuitate stilistică” sau „predilecția pentru detaliu”. Iată de ce ni se sugerează să facem abstracție de exercițiile de analize ale recenzenților, focusându-ne atenția pe un „crez” al lui Iacob Burghiu. Crezul acesta îl detectăm în unele din pasajele prozelor sale, exegetul aducând un exemplu edificator, de unde străbat „largi vederi umaniste” – „fântânile-s cu ape, cu soare… fântânile trebuie deschise, că-s pentru oameni”. „Critica criticii” nu întârzie să se facă auzită prin persoana mentorului nostru, prezentându-l pe Burghiu ca pe un autor „de loc abstract”, un om al pământului, firesc în limbaj și cu sinceritate în expunerea narativă. Mai mult, i se face o notă explicativă lui Mihai Cimpoi, cel care în cartea „Profiluri literare” (1972) citează un pasaj din nuvela „Sfântu”, unde afirmă că „Atât valoarea emoțională, cât și gratuitatea stilului cultivat de Iacob Burghiu se dau în vileag aici în modul cel mai sincer”. Al. Cosmescu demonstrează contrariul, citând pasajul cu pricina referitor la ideea de „vis” și explicând într-un mod pertinent că „Visul nu e în acest pasaj decât o metaforă în plus, un procedeu ca oricare altul, verbele sau alte „determinări expresive”, cum le spune criticul, nu sunt nici ele determinante aci – nu de o superficială analiză stilistică, deci, aveau nevoie a se învrednici toate acestea aici!..”. În continuare, îi apreciază autorului calitățile de scenarist și regizor, precum și scrierea piesei „Alexandru Lăpușneanu”. Pe un ton elogios amintește de cele două cărți de proză – „Soare în cârjă” (debut, 1966) și „Fântâna adună apă” -, dar și de fragmentul de roman „Vinerea patimilor”, publicat la acea vreme în revista „Cultura”;

Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, Vadul-Rașcov, Soroca) nu făcea doar poezie la începuturile carierei literare. După cum notează Al. Cosmescu, își publică prima carte de proză  – „Duda” (1973) – abia după ce îi apare cea de a șasea carte de poezie – „Melodica” (1971), debutând cu volumul „Macii în rouă” (1964). Romanul acesta ni-l prezintă „ca scriitor format” (Colecția „Manuscrise” a MNLMK, nr. de inv. 13415) și are ca obiectiv schițarea chipului adolescentului, a tânărului aflat la început de cale. De fapt, scrierea romanului e o completare firească a activității publicistice la revistele „Cultura” și „Nistru”, în ultima dintre care publicase și câteva nuvele. Un asemenea elan tineresc în literatura moldovenească poate fi observat doar în romanul „Zbor frânt”, subliniază Al. Cosmescu, în care personajele principale sunt puse „față în față cu viața”, se confruntă cu ea într-o formă totală. Doar că la Beșleagă evenimentele se petrec în „situație-limită”, pe vreme de război… Eroul principal la Matcovschi se află de asemenea într-un fel de război, însă cu sine însuși, mai bine zis se luptă cu viciile ființei umane (trufia, lenea etc.). Perioada așa-numitei autoconstruiri a lui Scridonaș anihilează tot ce e stupid, ridicol și necopt în ființa sa, pentru a-l transforma într-un bărbat adevărat și un pilon al societății. Formarea tinerei generații aflate la început de cale pare să fie obiectivul principal al acestei narațiuni de proporții, pe care Al. Cosmescu o situează printre reușitele prozei moldovenești ale acelui moment literar.

Andrei LANGA, MNLMK