„Omul este un pământ care se luminează”

Interviu cu cercetătoarea Nina Negru, despre cartea sa în curs de apariţie, „Sfinţii canonizaţi ai neamului românesc”

„Gazeta de Chișinău”: Ce v-a determinat să vă ocupați de acest subiect?

Întâi, pentru că am fost rugată să fac acest lucru, având în vedere că după 1990 au fost canonizaţi mulţi sfinţi români (un eveniment similar cu cel din 1950-1955), despre care basarabenii nu au informaţii, întrucât nu se vând în bisericile noastre acatistele dedicate lor. Apoi, Mitropolia Moldovei de sub jurisdicţie rusă nu include în calendar decât accidental câte un sfânt român. Arunci o privire peste acest calendar şi constaţi că este plin cu nume de sfinţi ruşi, unii recent canonizaţi, despre care nu ştim  nimic. Tot aşa, privind harta oraşului nostru, constatam  înainte de 1990 că străzile Chişinăului purtau nume de militari ruşi necunoscuţi nouă.

Un alt motiv este de ordin autobiografic. Din copilăria preşcolară am făcut o cută între sprâncene, după ce am aflat de la mamaia că pe timpul lui Stalin mulţi copii dintre rudele noastre au fost deportaţi, iar pe timpul lui Hruşciov a fost dat în fântână preotul Constantin, care m-a botezat. De la un timp, prind a se deschide cărţile conştiinţei şi mă întreb dacă am făcut ceva pentru martiri.

• Se poate spune despre toate victimele comunismului că sunt martiri?

Nu, cu părere de rău. Scriam într-un articol că bolşevicii au învăţat „arta” de a nu face martiri, adică de a practica crima perfectă. Citeam despre moartea Ecaterinei Arbore, care a căzut în plasa ideologiei comuniste, dar s-a dumirit pe parcurs în privinţa esenţei criminale a acestei ideologi. După ce a scuipat-o pe Ana Pauker, bolşevicii i-au smuls  Ecaterinei sânii cu cleştele, au violat-o şi i-au despicat capul în patru. Fiica a lui Zamfir Arbore a terminat-o cu creierii striviţi pe un colţ de masă, la Tiraspol, în ziua de 2 decembrie 1937. Nu ştiu ce decizie ar lua în privinţa ei o comisie de canonizare, cu toată impresia pe care o lasă această ferocitate spectaculoasă.

• Care ar fi definiţia martiriului? Reiese din studiul introductiv semnat de Dvs. că majoritatea sfinţilor români sunt mucenici, adică martiri…

Sfântul în general e practicantul iubirii evanghelice, dar cel mai important lucru, care a ieşit în evidenţă în condiţiile noastre, a fost credinţa şi curajul. Lipsa de curaj duce la apostazie. Şi preotul meu, Constantin din Zărneşti, a avut curaj: după război el a rămas aici, a fost printre puţinii care au continuat să săvârşească Sf. Liturghie, Sfintele Taine, fără a învinui de apostazie pe preoţii refugiaţi. Era persecutat, prevenit să nu lucreze, iar după botezul meu o activistă comunistă de la raion, Lugovaia,  mi-a interogat părinţii şi bunica, după ce a constatat în casa noastră urmele proaspete ale sfeştaniei şi ale botezului.

• Ați avut în casa părintească icoana vreunui sfânt? Dar la oraş, ce icoane preferați să ţineți în apartament?

Desigur, chipul lui Iisus Hristos şi cel al Născătoarei de Dumnezeu era păstrat în casa noastră, dar pe hârtie cartonată, sub perne. După lichidarea preotului, un văr de-al tatei, Ştefan, cântăreţ bisericesc, mai venea uneori şi umplea casa mamaiei cu cântări ca Doamne al puterilor sau Mântuieşte, Doamne, poporul tău, dar şcoala ştergea totul cu buretele din creierele noastre.

La oraş mi-am ales ocrotitori pe Sfinţii Brâncoveni şi pe cei Trei Ierarhi, iar dintre femeile dragi mie – Sfânta Nina Gruzina, goblen adus chiar din Georgia, dar şi sihastrele Teodora de la Sihla şi Teofana Basarab. Şi, pentru că nu încap în casă prea multe icoane, mă străduiesc, în zilele de prăznuire ale sfinţilor, să citesc acatistele sau biografiile lor din cele 12 volume de „Vieţi ale Sfinţilor”.

• Şi, precum scrieți în studiul introductiv, negăsind în aceste 12 volume vreo 60 de nume ale sfinţilor români canonizaţi, v-ați apucat să adunați material pentru această carte…

Că l-am adunat este puţin lucru. Important e că s-a găsit un editor care să le tipărească, dl Petru Şarcov. Observ că în biserică oamenii încep a se împăştia după Tatăl nostru,  când se citesc vieţile sfinţilor zilei. Poate vor citi acasă, din carte.

• Ce-i cu sfinţii aceştia din sudul Dunări, ale căror moaşte se trag spre Carpaţi? Sunt ei români?

Ca să înţelegi această veche pagină de istorie bisericească, trebuie să cunoşti cel puţin opera lui D. Cantemir Historia Moldo-Vlahica, unde găseşti atâtea informaţii importante despre Imperiul valaho-bulgar. Sau să citeşti cele două volume ale Istoriei Bisericii Universale, recent apărute în România. Poporul român s-a format în nordul Dunării, dar având la început o componentă unitară cu o parte a provinciilor romane din sudul Dunării.

Sfânta Filofteia s-a născut în 1206, în marea cetate a Târnovei, capitala imperiului valaho-bulgar. Sf. Dimitrie Basarabov a trăit în secolul XIII, pe timpul domniei Asăneştilor, iar Sfânta Teofana Basarab, de la Nordul Dunării, trece la sud, căsătorită în secolul XIV cu ţarul bulgar de la Târnovo. Este o perioadă când nu se coagulase noţiunea de naţiune. Era neamul creştinesc ce-i  îngloba pe toţi. Aromânii din sudul Dunării au şi azi o fermitate aparte a sufletului, dobândită în acel spaţiu geografic, şi nu mă mir că dintre ei se aleg mari filantropi şi sfinţi, care depăşesc firea omenească, lutul.

• Participați la pelerinaje la moaştele unor sfinţi?

Deseori am aşteptat să-mi vină rândul la închinare: la Iaşi, de ziua Sfintei Parascheva, mai rar la Suceava – pentru Ioan cel Nou, sau la Bucureşti, de ziua Sfântului Dimitrie Basarabov. Uneori însă nici nu eram conştientă că vizitez moaşte: de exemplu, atunci când am fost la mănăstirea Dealu ca să mă închin la rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul, sau la mormintele victimelor totalitarismului comunist. Iată că li se întocmesc dosare de canonizare, unora dintre ei.

Tot omul este făcut din pământ, dar pe unii, după moarte, pământul nu-i recunoaşte: osemintele lor luminoase, binemirositoare, mărturisesc despre oamenii cereşti, nu pământeşti, oameni care tânjeau după o patrie cerească.

• De ce Sf. Parascheva, preferată de un intelectual?

Explicaţia acestui zel vine din altă parte: fostul meu soţ, care lua în râs sfinţenia, îşi încheia uneori articolele cu damf antiromânesc prin „Aşa să ne ajute Dumnezeu şi Sfânta Parascheva”…

• Scriați despre soarta singurei icoane făcătoare de minuni din Basarabia, cea de la mănăstirea Hârbovăţ. Cum a ajuns ea la Kiev?

Urmează să aflăm de la conducerea eparhială, a Mitropoliei Moldovei. Nu eram singură când am descoperit-o acolo, alături de moaştele Sfintei Varvara– eram o mulţime de basarabeni, în pelerinaj. De fapt, doream să vizitez la Kiev moaştele Sfintei Teodora de la Sihla şi căutam să mă lămuresc în legătură cu locul osemintelor Sf. Ierarh Petru Movilă.

• Ați participat la vreo slujbă de proclamare a canonizării?

Da, este mare bucurie să constaţi, iar şi iar, că s-a mai descoperit un sfânt. Omul este un pământ care se luminează – dar nu tot omul, ci doar unii, care sfidează creştinismul mediocru al majorităţii. Prima dată, am fost la Mănăstirea Putna, în legătură cu proclamarea canonizării lui Ştefan cel Mare. Nu pot uita poporul acela frumos care se îndrepta spre Putna pe jos şi cu căruţe, maşini, biciclete… Apoi la mănăstirea Secu, după ce a fost canonizat mitropolitul Varlaam. Acum e mai uşor –urmărim la Trinitas tv aceste evenimente.

• Ce emisiuni urmăriți la Trinitas tv?

Ultimele ştiri şi scurte informaţii despre Sfinţii zilei; Povestea vorbei, pentru cultivarea limbii române, emisiuni despre istorie cu preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, sau cu istoricul Georgeta Filitti. Poţi vedea icoane aghiografice şi auzi muzică religioasă şi clasică de calitate. Un răspuns de 5 minute la întrebările creştinilor ţi-l dă un preot sau altul, dintre cei mai bine pregătiţi. La rubrica Credinţă şi cultură se discută despre cărţi recent apărute. Vinerea – emisiunea Preţuieşte sănătatea. Sporadic, istoricul de artă Adriana Scripcariu şi fiica ei, Maria, ne instruiesc frumos la Lecţia de patrimoniu. Emisiunea Paşii pelerinului te familiarizează cu mănăstiri de pe întregul teritoriu al ţării şi de prin alte părţi. Români de pretutindeni se fac auziţi în interviuri. Profesori de la facultăţile de teologie şi simpli preoţi abordează teme legate de ceea ce se predică în biserică, fac bună catehizare. În sfârşit, o emisiune duminicală de folclor o completează pe cea zilnică de la Radio Trinitas.

• În 2025, Sf. Sinod va începe cercetarea dosarelor de canonizare a sfinţilor din sec. XX. Cine dintre basarabeni credeți că trebuie să fie introdus pe listă pentru a fi recunoscut ca sfânt, la începerea examinării perioadei comuniste?

Dacă voinţa mea nu se potriveşte cu harul celui nominalizat, degeaba fac liste. N-aş vrea să dau prioritate basarabenilor din închisorile comuniste, de ruşine ce mi-e pentru purtarea criminalului din Soroca, Popa Alexandru, care a făcut parte din Comitetul de tortură în închisoarea din Piteşti şi n-a fost pedepsit. Dar cred că românii de peste Prut îl judecă pe sfântul închisorilor Valeriu Gafencu fără a-l plasa în vecinătate cu nume de basarabeni care maculează. Am citit recent că echipa lui Marius Oprea a găsit osemintele lui Valeriu, ascunse într-un alt loc decât groapa comună din Târgu Ocna.

Voi schiţa, totuşi, o listă, pentru că văd că ne-o iau înainte unii, care, după mărturisirea părintelui Petru Buburuz, îl  canonizau pe descurcăreţul Cubreacov, „sfântul” aliat al comuniştilor, care, cu tot cu musca de pe căciulă, s-a aciuat prin România şi acordă interviuri lui Rafael Udrişte în calitate de reprezentant al „Răsăritului Românesc”.

Aş propune pentru canonizare pe cei doi preoţi pomeniţi de Al. Soljeniţîn şi E. Kersnovskaia în scrierile lor Arhipelag Gulag şi Scolko stoit celovek? Este vorba despre Teodor Florea din Chişinău, supus la 25 de metode de tortură, şi preotul Alexandru de la Cahul, omorât de bolşevici prin spintecarea pântecelui şi depănarea intestinelor în jurul unui par. Pe câţiva apărători ai Mănăstirii Răciula, care au fost împuşcaţi în 1959 sau  încarceraţi câte 15 ani; apoi i-aş include pe unii dintre  creştinii numiţi de sovietici „hodoki”, care făceau drumuri lungi la Moscova, cu cereri semnate de mii de oameni care solicitau redeschiderea bisericilor. Ei îmi amintesc de martirii și mărturisitorii din Ardeal, canonizaţi deja. Am mai comunicat, la un colocviu internaţional organizat la Memorialul Sighet, despre aceşti preoţi, dar şi despre pr. Gherasim Păduraru şi alţi câţiva din perioada postbelică, şi despre poliţistul Valentin Purice, ars cu steluţe cu cinci colţuri, încinse, apoi crucificat de soldaţii ruşi la 29 martie 1992, în timpul Războiului de la Nistru.

• Cum putem contribui noi la întocmirea unui dosar de canonizare şi care sunt exigenţele?

Biserica, Sfântul Sinod se ocupă de asta. Dar creştinii pot ajuta, cum, de exemplu, dl V. Beşleagă a cercetat în arhive cazul Răciula şi a publicat informaţiile într-o carte care poate sta la baza dosarului de canonizare. La fel a procedat şi fostul ambasador al României în RM, Victor Bârsan, publicând cartea sa, Masacrul inocenţilor, despre victimele Războiului de la Nistru.

A te declara creştin continuă să fie un fapt primejdios. Creştinismul este cea mai persecutată religie din lume, încât călăii contemporani continuă să umple cerul de sfinţi. Este o ruşine că noi nu reţinem nume de călăi… Este inadmisibil un dosar de canonizare fără numele mai-marilor zilei care declanşează prigoana, ale judecătorilor sau călăilor care iau viaţa sfinţilor. Oricât şi-a spălat mâinile Pilat, tot a rămas în istorie.

• Care este structura cărţii „Sfinţi canonizaţi ai neamului românesc”?

Vieţile sfinţilor sunt organizate pe luni, dar nu aşa cum o făcea mitropolitul Dosoftei, începând cu septembrie, conform anului bisericesc, ci aşa cum sunt tipărite acum calendarele bisericeşti şi „Vieţile Sfinţilor” – începând cu ianuarie. Sunt selectaţi sfinţii români, indiferent în ce ţară s-au născut, sfinţi cu moaşte în România, sfinţi născuţi în România cu moaşte în alte ţări. De exemplu, sfinţi ca  Ioan Valahul, Sfinţii Martiri Brâncoveni, Antipa de la Calapodeşti, Teofana Basarab, Petru Movilă sau Iacob de la Neamţ (Hozevitul) s-au nevoit, au mărturisit, au suferit martiriu în afara ţării lor, unii fiind canonizaţi de Biserici ortodoxe surori (în Bulgaria, Rusia, Grecia).

Editorul s-a adresat la Mănăstirea Diaconeşti şi a obţinut un set de icoane aghiografice, organizate pe luni. Ele vor completa cartea, fiind posibilă utilizarea lor cu ajutorul unei rame uşor de manipulat. Biografiile spirituale se încheie cu menţionarea locului unde se află moaştele sfântului sau cu precizarea că locul încă nu este cunoscut  în cazul când moaştele unor sihaştri ori martiri au fost împărţite între creştini, au fost ascunse şi li s-a pierdut urma sau au fost distruse de bolşevici. Aceste precizări se fac în scopul oferirii unor alternative, daca nu chiar sugerării unei direcţii de preferat, înspre care să se deplaseze cei care au nevoie de ajutorul sfinţilor în probleme mari, trupeşti şi sufleteşti.

• Credeți că vin timpuri când creştinii de pe meleagurile noastre vor trebui să plătească iarăşi cu viaţa mărturisirea credinţei?

Da, şi mărturisind se vor sfinţi, căci sfinţenia este singura împlinire a umanului.