Neamul și neamurile

O dovadă a inconsistenței statului pe nume Republica Moldova este nepotismul funciar. Nu neapărat nociv, nu neapărat criminal, dar aproape inevitabil. Ne sufocă nu numai rezolvarea problemelor în folosul rudelor, prietenilor, colegilor etc., ci și eterna suspiciune că toate se întâmplă din cauza (sau datorită, după caz) unor legături foarte personale, extraprofesionale.

Orice opinie, orice decizie, fie și expusă sincer, în urma unei analize, a unor dezbateri și selecții, se va compromite la o analiză riguroasă a rudeniei, a CV-ului părților implicate, căutând intersecțiile posibile. Nici măcar argumentul implicit și transparent că cel mai bine îl cunoști pe omul cu care ai lucrat (și tocmai de aceea ai vrea să-l ai în echipa actuală) nu contează în ecuație. Totu-i nepotism, credem noi (sau, cu un cuvânt calchiat din rusă: „cumătrism”). Ne-am obişnuit că procesele (judiciare) de rezonanță de la noi au două faze de intervenție extrajudiciară: ele, cam toate, sfârșesc în coadă de pește (ceea ce înseamnă că la momentul oportun intervine „naşul” sau alt „cumătru”), iar înainte de asta completul de judecată era recuzat parțial sau total din celălalt motiv simplu și explicativ: destinele părților și ale instanței s-au intersectat cândva. Planeta Moldova e o aşchie străvezie. O jumătate de „țărișoară” ni-s neamuri, iar cealaltă jumătate – prieteni, colegi, cumetri sau… oponenți, adversari, duşmani, după cum ni-i feleşagul și anturajul.

Nu a fost original nici Alexandr Stoianoglo în tentativa de a recuza o bună majoritate din membrii CSP, dar nici avocații lui care caută în deciziile ministrului justiției și ale procurorului de caz motive personale și familiale. Dar nu subiectul Stoianoglo mă interesează. Chiar dacă am rămas singurul om din Republica Moldova care încă nu a comentat (cu aere de bun cunoscător al capetelor de acuzare și al codului penal, al codului de procedură și al codului bunelor maniere), nu am de gând să mă alătur horei de experți. Două cazuri cunoscute public îmi sunt argumente pentru a renunța la un previzibil dar steril partizanat. Mai întâi, noțiunea de justiție în Republica Moldova are un sens cu totul special, însemnând de fiecare dată o foarte concretă luptă între clanuri. S-a întâmplat până la democrați și după, până la Plahoniuc şi după, până la Stoianoglo și după… Cât timp? Până la o elementară probă contrarie.

Justiției moldovenești nu-i lipsește „independența”, doar că ea are o independență mai specială. Am putea spune și așa: justiția moldovenească este independentă față de cine vrea ea să fie. Cât de independentă era ea atunci când a invalidat alegerile primarului general al Chișinăului! Nici prim-ministrul Filip nu-i putea face nimic, chiar dacă era nedumerit și nemulțumit. Nici președintele Dodon. Toate trei instanțele judiciare, inclusiv CSJ, au pledat, independente de adevărul și elementarul bun-simț, pentru o decizie ticăloasă, care își ștergea picioarele de opinia si de alegerea unor cetățeni. A pus cineva la zidul infamiei acea „independență”? Au discutat cazul colegiile de specialitate? Au fost penalizați membrii celor trei instanțe independente? Nici de gând! Iar ca bătaia de joc să fie absolută, hotărârea a fost anulată nu de vreo instanță supremă sau poate din afara justiției, prin asumarea responsabilității, nu! A anulat-o (atunci când decizia nu mai conta) o elementară judecătorie de sector, care „uitase” că penaliza, inclusiv, o decizie a organului judecătoresc suprem. Şi toate acestea au fost adoptate senin și independent. Şi sistemul, împreună cu toți oamenii lui, au rămas acolo, să ne judece, independent, în continuare.

Un sistem-sperietoare, fără credibilitate, generator de revolte şi, implicit, creator de martiri. Numai bun de adunat amuzante proteste „apolitice”, cu lozinci revanşarde extrem de politice (libertatea lui Stoianoglo nu mai conta). Dar surpriza (dacă e surpriză!), care demonstrează cum funcționează mecanismul solidarității de neam și de neamuri, e revolta oamenilor (și a instituțiilor statului) de la Comrat. Semnalul e mai mult decât provocator: ai noștri sunt în pericol („Наших бьют!”). Nu știu cât de multă dreptate au cei care l-au reținut pe Stoianoglo (capetele de acuzare aduse până acum sunt bune numai de creat un nimb de martir, nimic mai mult), dar să lipsești justiția de posibilitatea de a lua o decizie pentru că inculpatul e membru al unei minorități e prea de tot.

Cu socialiștii e limpede: Stoianoglo e omul lor la procuratură, selectat prin concursul în care oamenii Zinaidei Greceanâi puneau nota 10 alesului lor și zero oponentului. Și liberalii Ghimpu și Chirtoacă au demonstrat o solidaritate de neam(uri): în ecuația dată ei protestează împotriva numirii lui Robu, cel care a anchetat cazul Chirtoacă. Cu frații găgăuzi e mai dificil de explicat, dar se înțelege, printre rânduri.

Dar cum rămâne cu noi, minoritatea fără interese, care nu intră la categoria nepotism sau alt soi de corporatism? Noi contăm în ecuație?