Schimbarea de perspective

Citeam în numărul trecut al Gazetei reportajul lui Ion Chișlea de la Summitul TIC, gândindu-mă că ceva se întâmplă. Domeniul tehnologiilor informaționale se extinde. Sigur că ascensiunea TIC s-a produs și pe fundalul pandemiei, când alte ramuri au încremenit în așteptare (programatorii și electroniștii, membri ai comunității internaționale de nomazi digitali, lucrează toată viața „de la distanță”). Scepticii de serviciu vor preciza că moldovenii, inclusiv în acest domeniu avansat, nu sunt decât forța de muncă mai ieftină decât în altă parte. Doar că acest context e avantaj, nu impediment. Nu se compară forța de muncă „ieftină” în domeniul TIC, cu cea (cu adevărat ieftină), din agricultură sau construcții. Implicându-ne mai întâi ca angajați și executori, vom genera și producători de softuri ori șefi de campanii autohtone. Important e ca domeniul – care nu solicită exodul populației angajate în el – să se simtă la el acasă.

Viața și schimbările vertiginoase (de la deschiderea fizică spre țările UE la tehnologiile care ne țin în legătura cu toată lumea; de la provocările timpului – ale climei globale sau ale pandemiei – la posibilitatea remedierii oricăror probleme cu angajarea întregii comunități umane etc.) ne oferă alte posibilități, dar ne și pune la încercare. Nu poți sta pe loc când lumea se mișcă. Nu poți să-i imiți la nesfârșit pe alții, pentru că ei, între timp, avansează și mai mult. Nu mai poți dormita într-o eternă autosuficiență: dacă nu te miști, ești depășit, ești evacuat din ecuație.

Orice nouă experiență – „pozitivă” sau „negativă” – ar trebui să ne învețe ceva. Imuni la provocări însă, vom rămâne inerți. Cât de mult ne-a ajutat să înțelegem niște lucruri nevoia de izolare? Cum perseverăm cu succes în munca la distanță (inclusiv, în domeniul TIC, cu care am început discuția), dar suntem restanțieri fără șanse în învățământul on-line? Am înțeles oare cum am putea să facem mai eficientă școala? Este ea în beneficiul copilului? Al familiei? Al societății? Al patriei și patriotismului? De ce există școli publice și cui servesc ele? Lor însele? Viitorului copiilor? Îi pregătesc pentru viață? pentru viitoarea lor meserie? Educă patrioți, buni să slujească o anume societate? Îi învață să supraviețuiască unei lumi în veșnică schimbare sau îi instruiesc să se conformeze unui tip de relații cu ceilalți? E un domeniu al educației, al instruirii, al învățării, al gândirii libere sau al conformismului? E o instituție penitenciară (într-o lume tot mai liberă, tot mai nonconformistă și pe alocuri cu tendințe tot mai anarhiste, școala pare a fi singura instituție restrictiv-obligatorie), chemată să-i țină pe elevi grămăjoară, până la majorat?

Să vizităm un alt domeniu, care se cheamă administrația publică ori serviciul public. Când pandemia a impus lucrul de la distanță (și „guvernarea electronică”), câte dintre funcțiile publice s-au dovedit a fi cu adevărat utile, eficiente și inamovibile? Câte optimizări de personal s-au produs pe acest fundal? Câte bariere birocratice au fost scoase pentru a simplifica relația serviciu-beneficiar? În fine, cât de neobservată, neinsistentă, dar utilă s-a dovedit a fi întreaga armată de funcționari, întreg sistemul? Serviciile publice sunt pentru a crea comodități (e o axiomă, dar trebuie să schimbi perspectivele ca să vezi). Primarul/ crainicul primăriei nu trebuie să răcnească în boxele troleibuzului ca lumea să respecte regulile sanitare (cât de „protejați” se simt călătorii de „vocea protectoare”, care descântă virușii!?), ci trebuie să asigure respectarea lor (inclusiv, prin interdicția categorică de a intra în troleu fără mască). Lumea nu trebuie să dea în gropile orașului, ca să vadă cum „muncesc” angajații serviciilor tehnice – dimpotrivă, oamenii nu trebuie să vadă aceste gropi (ele trebuie îngrădite) – , ori pe gunoieri făcând ordine, ci să vadă drumul reparat și orașul curat. Oamenii trebuie să-și caute de nevoi și de serviciul propriu, administrația servindu-i, nu consumându-le timpul și transformându-i în hrana aparatului birocratic. Dar pentru a ne dumeri, trebuie să schimbăm optica.

Vorbim de provocările lumii de azi de pe canapeaua consumatorului de știri TV: lucrurile pe care le privim, nu ne privesc (democrația, fluxurile financiare, confruntările geopolitice, competiția economică, pandemia, problemele mediului, corupția, injustețea justiției). Nici școala, nici instituțiile statului nu sunt preocupate de aceste lucruri decât ca paranteze opționale, ocazionale. Or dacă sunt provocări imperative, e nevoie de strategii ce pornesc de la ele. Altfel spus, e nevoie să schimbăm prioritățile, să schimbăm perspectivele.

Schimbarea de perspectivă îți poate da o șansă în plus. Important e să nu treci – ca alții, mai indiferenți – pe lângă.