Mariana Cămărășan: „Teatrul este un dar”

Interviu cu regizoarea Mariana Cămărășan, București

– Dragă Mariana Cămărășan, prin ce v-a ademenit textul lui Teodor Mazilu „Frumos e în septembrie la Veneția”?

„A trăi fără iubire este o mare suferință” – aceasta e o replică din piesa „Frumos e în septembrie…”. Teodor Mazilu ascunde în spatele unui luxuriant limbaj, aparent cinic, expresia unei profunzimi incredibile. Au aceste replici o forță care, odată ce te-a atins, nu mai poate fi uitată. Ca și în Caragiale, în textele lui Mazilu s-au imprimat vocile unor mari actori – așa cum s-a întâmplat cu Octavian Cotescu – actor emblematic pentru finețea cu care a dezvăluit candoarea acestui univers. M-aș bucura ca publicului să-i rămână în suflet vocile actorilor din această montare fredonând O SOLE MIO – într-o gondolă imaginară, precum și vocea doamnei Oana Pellea într-un moment de o emoționantă sensibilitate – atunci când ne mărturisește că „există în preajma morții o mare sete de iubire”, sau vocea domnului Mircea Rusu care concluzionează: „prezentul e ca nisipul mării”.

– Ce înseamnă pentru dvs. luna septembrie?

Începutul. Anul meu începe întotdeauna în septembrie – m-am născut toamna, anii de școală încep întotdeauna în septembrie, stagiunile de teatru la fel. De asemenea, anul bisericesc, pentru mine, care sunt ortodoxă, începe la 1 septembrie. Așadar, septembrie înseamnă început de drum, speranță, energie, așezare.

– Cât de ascultători sunt actorii Oana Pellea si Mircea Rusu?

Nu știu. Întâlnirea noastră nu a avut deloc această dimensiune. În teatru, pentru mine, actorul este adevăratul și cel mai important creator. Noi ceilalți, oricât de concreți suntem în acțiunile noastre, suntem mai ales visători. Toți visăm momentul de întâlnire dintre actor și spectator, dintre personajul de pe scenă și omul din față, dar numai actorul îl trăiește. Teatrul conține în alcătuirea sa o imensă bogăție care nu se poate exprima prin cuvinte. Marii actori ajung să asculte o instanță cu mult mai înaltă decât orice concepție regizorală cu care au de cele mai multe ori o întâlnire onestă. Această instanță este sufletul.

– Cum e lupta pentru spectator?

Cu oamenii pe care îi iubești, nu te lupți. Cu oamenii care te iubesc, nu te lupți. Teatrul este un dar. Darul se dă și se primește. Darul înseamnă un sacrificiu. Prin teatru ne dezvăluim vătămările, vulnerabilitățile, speranțele, credința. Asta cere un preț. De suferință. Actorul vine pe scenă și acceptă să poarte o cruce. Spectatorul vine cu propria sa cruce, pentru a primi. Dar și pentru a da. În marile tăceri, spectatorii creează cadrul în care actorul se conectează, prin trăirea sa, la Marele Creator. Atunci se împlinește teatrul.

– Ați participat la Reuniunea Teatrelor Naționale 2021. Ce impresie v-a lăsat Chișinăul?

Chișinăul meu este Chișinăul împărtășit mai întâi de cei care mi l-au dezvăluit acasă la mine, intrând în viața mea și marcându-mi-o: Eliza Bercu – actriță și regizoare – mi-a fost de la început ceea ce s-ar putea numi o profesoară, dar și un părinte spiritual. Îl cunosc din studenție și pe basarabeanul Alexandru Rusu – actor și regizor – care mi-a dat voie să fiu eu însămi profesoară și care m-a acceptat apoi în cercul generos al prieteniei. Victoria Turturica e o fetiță cu suflet de aur – a cărei bucurie de a trăi dezgheață orice inimă. Apoi au fost toți cei prezenți în sală, la Chișinău, pe 25 septembrie, cei care au vibrat și ne-au răsplătit cu cea mai impresionantă reacție pe care am trăit-o în teatru.

În sală fiind, înainte de a începe spectacolul, m-a străbătut acut gândul responsabilității. Nu poți veni la întâlnirea aceasta dacă nu te-ai dăruit total. Chișinăul pentru mine mai înseamnă și bătrânica din piața de la care am primit miere de albine și căreia, cu speranță, i-am promis că voi reveni. Iar acest lucru sper să se întâmple chiar în această toamnă, când vom juca la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale” cea mai recentă premieră pe care o semnez împreună cu Amalia Iorgoiu – un spectacol al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu: „Mici crime conjugale” de Eric Emmanuel Schmitt, cu Diana Fufezan și Adrian Matioc.

Celor care alcătuiesc Chișinăul meu – acum și în viitor, care trăiesc acolo, sau oriunde în lume, le mulțumesc pentru ceea ce sunt și continuă să fie – oameni cu inima curată și bună, de la care simt că am, cu smerenie, atât de multe de învățat, pentru ca eu să fiu eu.

– La ce montare lucrați acum?

Tot cu Amalia Iorgoiu lucrăm la un nou proiect, „Mamă” de Marta Barcelo. Spectacolul s-a născut la prima lectura. Actrițele Diana Lazăr și Cendana Trifan au prezentat, în forma cea mai sinceră și emoționantă, lectura textului „Mamă” în cadrul Programului dedicat celor mai valoroase texte contemporane, program coordonat de Claudia Domnicar, și prezentat de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, festival inițiat și condus de Constantin Chiriac, recent distins la Chișinău cu titlul Doctor Honoris Cauza. Este un proiect special, pentru ca ne-am propus să facem cunoscut publicului un text cu-adevărat excepțional, cu speranța că el se va monta cat mai curând în toate teatrele din România și din R. Moldova.

– Mulțumesc pentru interviu.