Descoperă „Un port la răsărit”, la 80 de ani de la prima ediţie

1106
0
Karolina-Bugaz

Autorul cărţii, Radu Tudoran, absolvent al şcolii de aviaţie din Sibiu şi ofiţer activ până în 1938, constata că experienţa sa cea mai obsedantă rămâne cea de la Limanul Nistrului (cu L mare în roman).

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Spre deosebire de alte experienţe, folosite cu mulţi ani de întârziere, sau de gestaţie, aceasta m-a aruncat dintr-odată la masa de lucru, cu nevoia imperioasă de a povesti impresiile acumulate năvalnic şi faptele abia trăite”. Recunoştea, în prefaţa ediţiei din 1991, că acest prim roman îl reprezintă atât de deplin, încât se întreba de ce a trebuit să mai scrie şi cărţile următoare.

O carte prohibită după 1944

Un port la răsărit” a apărut în şase ediţii în anii 1941-44, iar după instalarea comuniştilor în România cartea a fost înmormântată, timp de 50 de ani, din cauza că acţiunea se desfăşura la Cetatea Albă, în micul port Bugaz şi pe insula Carolina. Dar imaginaţi-vă cum era citit acest roman în 1941, atât după cedarea Basarabiei, cât şi după momentul: „Vă ordon, treceţi Prutul!”

Muza adormită de Brâncuși

Este o carte despre pasiunea eroului pentru nautică şi pentru o fată de la Chişinău. Peisajul marin şi Nadia eclipsează toate cele opt luni de tristeţe petrecute de personajul principal în acea provincie de la extremitatea de est a României, de care mulţi rămăseseră străini chiar şi după Unire. Este vorba despre un inginer de la Bucureşti, trimis să instaleze la Cetatea Albă un motor la uzina electrică. Aici constată, ca şi Hans Castorp din „Muntele vrăjit”, că timpul a încetat să mai aibă valoare. Înţelege deşertăciunea acelui miraj care se numeşte metropolă, unde oameni închişi în cuşti se socotesc privilegiaţi, iar natura este izgonită din jurul lor la zeci de kilometri. Atmosfera cărţii este puternică, descrierile pitorescului – ah! salcâmii, stuful, sălciile, limanul, marea, plaja – prevestesc un maestru al scrisului. Criticii au reacţionat imediat, remarcând unanim „un lirism evocator al naturii terestre şi marine, ca şi al naturii umane”.

Inginerul, ca şi olteanul Ilinca, locotenentul căzut în mrejele unor fete legate de malul rusesc prin fratele lor Fiodor, lunecă treptat în patima beţiei şi a desfrânării, în timp ce petrece o toamnă şi o iarnă printre marginalii de pe limanul Nistrului. Totuşi, acolo, în sec. XIV, a fost martirizat Sf. Ioan cel Nou (mutat ulterior la Suceava).

Toţi românii din vechiul Regat se simt aici ca într-o escală forţată, unde se transformă treptat, deşi comandorul Maximov le sugerează că „e mai nobil să rămâi totdeauna lucid”. În roman descoperim mai multe tipuri de femei: Şura, Vera, Mura, Manea, Olea, Mila, Tanea, Tamara. Cu mult mai pregnante însă portretele unei serii de bărbaţi, care ilustrau diferite forme de ratare umană. Cel mai bine conturat este comandorul Maximov, care „îşi târa viaţa ca pe o corabie cu catargele rupte”, privind întruna malul rusesc, după ce se salvase în România de urgia revoluţiei ruse. Idealul femeilor este să-şi coase rochii de bal după jurnale de modă de la Bucureşti, să asculte radioul şi patefonul; al bărbaţilor: „fericirea violentă adusă de alcool”.

Bugazul, insula Carolina – materie geografică românească

Căpitanul Ioniţă de la Bugaz se deosebeşte de toţi ceilalţi prin faptul că citeşte gazete, romane şi almanahuri. Şi Nadia e din „altă rasă”: o arată episodul din casa cârciumarului de la Vâlcov, unde se comporta ca o fecioară castă. Dar nu este şi normal ca o fată de 18 ani să fie castă?

Între mare şi liman, la 20 km sud de Cetatea Albă, se afla acel „port de la răsărit” numit Bugaz. Insula Carolina, „ca un fir de nor la orizont”, era locul unde limanul se vărsa în mare. De acolo începea o altă lume pentru personajul fără nume al romanului (povestirea este la persoana întâi). În sufletul lui „era loc pentru o patimă”. Locul l-a ocupat Marea şi Nadia.

Era venită de la Chişinău la vila din Bugaz cu mama sa, pentru a fi alături de fratele Ştefănel, bolnav de tuberculoză osoasă, într-un sanatoriu. Ea precizează, nu se ştie de ce, că nu este rusoaică (tatăl ei este din Roman, are moşii la Vaslui, iar mama e din Chişinău). Totuşi autorul nu rezistă şi-i atribuie calităţi ale eroinelor dostoievskiene: „o suceală a sufletului slav” în relaţia de iubire. Iar în final, moartea ei tragică, te duce la gândul că femeia basarabeană este trasă ineluctabil, în pofida voinţei ei, în apele ruseşti.

Cheiul lung al Bugazului, jumătate în mare, jumătate în liman, este locul unde începe idila. Iar noi ne scăldam pe aici şi pe la Zatoca, la sfârşitul secolului trecut – şi, totuşi, cum de n-am citit romanul acesta? După tragedia de la Cernobîl, în 1986, ne refugiam în staţiunile de la Sergheevca (tot 20 km de la Cetatea Albă), plimbându-ne exasperaţi pe splendidul pod pentru pietoni, cu lungimea de un km, construit prin liman în 1972. Sergheevca era singura localitate transmisă de Ucraina sub conducerea RSSM. Acum nu avem nici atât. La 3 mai 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi colaborare dintre România şi Ucraina, negociat de Adrian Severin, ministru de Externe al României (Preşedintele României fiind Emil Constantinescu, iar preşedintele Senatului – Petre Roman), pentru prima dată în istoria României, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea.

Croazieră de dragoste şi de moarte

Nadia avea o pasiune precoce pentru înot şi deţinea un record regional feminin. Învăţase înotul la şcoala lui Suru din Iaşi; tot acolo îşi dăduse şi bacalaureatul, după o copilărie petrecută „la călugăriţe”. Inginerul o cunoaşte la Bugaz, unde făcuse o escală după plecarea sa din Cetatea Albă cu iahtul „Milada”, într-o călătorie singuratică pe mare, fără destinaţie concretă. Ea îl abordează cu multă candoare dar şi cu îndrăzneală, îi dă lecţii de înot pe malul insulei Carolina.

Are un fel cuceritor de a vorbi şi a privi în ochi. Ţinându-l de mână mai tot timpul, ea rămâne totuşi intangibilă, deşi deseori îmbrăcată doar în costum de plajă. Ochi negri, păr arămiu, corp de tânără sportivă. Chiar de la început îi spune: „Dacă aş vrea, aş putea fi o haimana”, pentru că tatăl ei, ocupat cu cercetarea în medicină, este un absent, iar mama, educată într-un pension din Odesa, e şi mai absentă.

Nadia imprimă un sens călătoriei inginerului. Ea este cea care transformă escala de la Bugaz, prelungită mai mult de o lună de zile, într-un roman de dragoste extraordinar. Nu spune prietenilor ei niciodată unde pleacă. Iubeşte marea şi, cu toate că are ocazia să plece la studii în America, se răzgândeşte şi-l însoţeşte pe inginer, unde i-o duce vântul – spre Vâlcov, spre Sulina, spre Marea Mediterană…

Această făptură pură, „imaterial de curată şi de frumoasă”, deşi foarte tânără, îmi aminteşte de doamna T a lui Camil Petrescu, cea care stăpâneşte cu mare inteligenţă Ars amandi. Nadia nu vrea să fie acaparantă, ca mediul acesta de pe graniţă; arta ei se manifestă prin combinaţia de îndrăzneală şi timiditate, de supuşenie şi autarhie. Nu se pricepe la „farmece”: este un „lup de mare feminin”.

Prietenii o numesc Naiada, sau sirena, ca să nu spună „un diavol al apei”. Imperativ, îi cere inginerului să o ducă la Cetatea Albă, apoi la Burnas, desi ştie că se va dezlănţui furtuna. El se simte mic în faţa îndârjirii ei (care era cu 10 ani mai tânără), deşi în situaţii-limită îi strigă înfuriat: „Încetează!”. I se pare că ea îl cunoaşte mai bine decât se cunoştea singur pe sine: că e slab şi va ceda.

– Nu ţi-e frică singură cu mine, pe mare?

– De ce să-mi fie frică?

Sau:

– Spune, ne-am rătăcit?- strigă ea exaltată… Dar e minunat! Ce poate fi mai frumos?

Care sunt resorturile adânci ale acestui comportament al personajelor? În acele vremuri, cu alte canoane literare, trăirismul, doctrină a lui Nae Ionescu, era considerat scriitura cea mai autentică. Şi romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”, a avut mare succes în cadrul acestei literaturi a experienţelor. Portretul fetei basarabene pare a fi influenţat de matricea modelatoare a gestului artistic brâncuşian. Radu Tudoran mărturisea că a vrut să-i dea o expresie purificată – simplă şi discretă. E „Muza adormită” a lui Brâncuşi, cruţată de macularea anilor.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE