S-a sinucis pentru o călimară…

499
0

Dacă e vreme de pace sau de război, dacă ninge sau plouă, dacă locuim într-o ţară civilizată sau în Republica Moldova, în toate timpurile, viaţa continuă, oamenii trăiesc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, nasc copii, îi cresc, îi învaţă şi-i ocrotesc de toate relele. Prezentul studiu este o contribuţie modestă asupra situaţiei copiilor din Basarabia după ce a fost ocupată de armata sovietică în 1944. Dacă până atunci copiii mergeau cu părinţii la Biserică, erau educaţi să poarte respect părinţilor şi în general celor vârstnici, după 1944 copiii Basarabiei au avut de suferit un impact moral esenţial.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Copiii, care s-au născut în ajunul şi în mersul ultimului război mondial, au avut de înfruntat mai multe greutăţi decât predecesorii lor. În primăvara şi vara anului 1944, armatele sovietice au ocupat Basarabia şi prin autorităţile lor au impus românilor din partea locului un mod nou de viaţă, străin, în majoritate bazat pe minciună, violenţă și ateism. Limba română începe să fie numită moldovenească, sistemul capitalist este înlocuit cu cel socialist. Religia este scoasă din şcoli şi instituţiile publice, paralizând în acest fel viaţa spirituală a societăţii. De peste Nistru vin o sumedenie de „specialişti” cu studii primare sau şi fără de acestea, în majoritate ruşi, evrei și ucraineni, care nu cunoşteau nici limba română, nici obiceiurile oamenilor din partea locului.

În afară de faptul că în 1940 teritoriul Basarabiei a fost mutilat la maxim şi dăruit Ucrainei, sunt schimbate sau schimonosite denumirile localităţilor şi numele oamenilor. Astfel, Ion este înscris în documente Ivan, Tudor devine Fedea, Maria – Maşa, Marusia sau Musea; satul Mihai Viteazul începe să fie numit Mihailovca. Acestea sunt doar câteva exemple de schimbări bolşevice. În scopul de a izola pe băştinaşi de ceilalţi şi a stârni ura minoritarilor faţă de localnici, autorităţile sovietice au întocmit un mecanism bine pus la punct. Denumirile localităţilor româneşti din Basarabia au fost schimbate în denumiri ruseşti, iar denumirile germane ale unor sate de colonişti schimbate în denumiri româneşti. Toţi românii Basarabiei în actele stării civile sunt înregistraţi ca moldoveni. Cui nu conveneau schimbările socialiste erau daţi dispăruţi sau deportaţi.

Cel mai sălbatic dintre toţi dictatorii ruşi era, printr-o ironie a sorții, un străin, nu un rus, Iosif Visarionovici Djugaşvili, mai cunoscut în lume sub numele de Stalin. Nu era un om învăţat, nu era un mare orator ca Troţki, nici un geniu militar ca Blykher. Stalin ştia doar, mai bine decât oricine altcineva, care este valoarea terorii. El a ridicat-o la rangul de dogmă de stat. Ea a devenit raţiunea de a fi a statului sovietic şi sursa progresului său. El a cumpărat filosofi de partid pentru a-i învăţa pe copii cât de frumos era să moară pentru el şi cât de generos era ca un om să-şi sacrifice viaţa pentru generaţiile care urmau să vină. Copiilor ei le spuneau că trebuie să înveţe să urască – şi ei au început să creadă aceasta. Au fost învăţaţi să-şi denunţe părinţii (punând ca exemplu „isprăvile eroice” ale lui Pavlik Morozov – Al.M.) – şi acesta a devenit crezul lor. Au fost învăţaţi că minciuna este o virtute când serveşte interesele partidului – şi ei au acceptat orbeşte acest postulat.

Această nouă religie le-a fost inoculată tinerelor generaţii din momentul când copiii începeau să se orienteze în viaţă. Şi o vreme s-a părut că lucrurile merg astfel. Copiii îşi urau părinţii, femeile îşi urau soţii, şi cei bravi îi denunţau poliţiei secrete (nkvd-ului – Al.M.) pe „trădătorii” care îndrăzneau să pună la îndoială adevărul care le era spus.1

Tânăra generaţie era învăţată să vadă în feţele bisericeşti nişte elemente suspecte, oameni periculoşi. Comuniştii încercau să-i înveţe pe elevii mici cele „zece porunci” comuniste:

1. Dacă vrei să fii un elev bun, fii ateu ca Lenin şi Stalin.

2. Să nu te laşi niciodată dus la vreo biserică.

3. Dacă părinţii tăi vor să te facă să crezi în Dumnezeu, reclamă-i la GPU.

4. Denunţă pe toţi inamicii statului pe care-i ştii că practică religia.

5. A fi ateu înseamnă să fii un discipol fidel al lui Lenin şi al lui Stalin.

6. Orice şcolar ateu poartă insigna de liber cugetător.

7. Dacă vezi vreun preot, arată-l cu degetul ca pe cel mai mare inamic al proletariatului.

8. Ca bun ateu, trebuie să cunoşti doctrina regimului sovietic.

9. Nu uita niciodată că preoţii sunt cei mai mari duşmani ai revoluţiei noastre.

10. Orice ateu trebuie să fie gata să-şi apere ţara cu arma în mâini contra duşmanilor dinăuntru şi din afară.”2

De la tribuna unei şedinţe importante de partid din 1946 au fost rostite următoarele cuvinte (în limba rusă): „La noi în Basarabia – nu pentru presă şi nu pentru cuvântări fie spus –, foarte mulţi oameni mor, foarte mulţi copii mor. De ce mor? Cauza principală este sărăcia şi, desigur, mulţi au fost sleiţi de puteri din cauza ocupaţiei germano-române (ca să vezi, românii ne-au ocupat, iar ei ne-au eliberat – Al.M.). Poporul este secătuit şi terfelit.3

Iată numai un exemplu din Niciujeni, raionul Răspopeni (probabil că denumirea localităţii este schimonosită – Al.M.). Acolo o adolescentă de 15 ani a furat ceva. Ea a fost bătută cu bestialitate şi purtată prin tot satul, iar secretarul sovietului sătesc cu o sulă pentru ciubotărie a spart gurguii de la pieptul încă neformat al fetiţei, a băgat o sârmă prin ei de care a agăţat tăbliţa „eu am furat…”.4

Este greu de imaginat o asemenea cruzime, o atitudine antiumană împotriva copiilor din partea autorităţilor sovietice. Asemenea pedepse erau folosite numai în perioada sclavagistă.

Regimul totalitar sovietic, îndeosebi cel din Basarabia, s-a ţinut pe cele trei precepte ale ideologiei staliniste: frică, minciună şi violenţă. În principiu, asta era de fapt puterea sovietică. Cu regret, copiii n-au avut nicio şansă de a scăpa de acest zmeu cu trei capete: nici la grădiniţă, nici la şcoală, nici în anii de studenţie. Bătaia şi violenţa erau în capul mesei în toate instituţiile nominalizate. Pentru o bună parte din generaţia 1950-1970 este greu să-şi amintească un învăţător care să nu fi folosit bâta în procesul de educaţie comunistă. Însă respectiva afirmaţie nu este o dovadă că nu erau profesori care au exclus din metodele lor bătaia şi în general violenţa. Cu toate acestea se bătea şi la grădiniţă, şi acasă, şi la şcoală, şi chiar în instituţiile de învăţământ superior. Erau cazuri când copiii, trataţi cu violenţă de şcoală şi de familie, aveau un final tragic. Despre două din aceste cazuri ne mărturisesc documentele ce urmează pe care le-am selectat și le-am tradus din limba rusă şi le punem la dispoziția stimatului nostru cititor.

Cu toate că au trecut o sumedenie de ani de la acele evenimente, pentru a nu pune degetul pe rana rudelor, autorul acestor rânduri a înlocuit numele copiilor.

Secretarului CC al ULCT, tov. Mihailov N.A.

Scrisoare informativă despre sinuciderea elevului clasei III a

şcolii de şapte ani Pogoreni, raionul Cotiujeni, RSS Moldovenească

Ţ. E. N.

La 26 mai 1950, elevul clasei III a şcolii nominalizate, Ţ.E.N., s-a sinucis prin spânzurare. Elevul s-a născut în 1940, tatăl său a murit la război; mama a murit şi, la rugămintea mătuşii copilului, G.D.T. (sora mamei copilului), el se afla sub tutela acesteia.

În urma controlului înfăptuit de lucrătorul CC al ULCT, tov. Cemortan, s-a stabilit că mătuşa lui Ţ.E.N. şi soţul ei se purtau foarte crud cu băiatul, îl băteau des şi îl puneau să dădăcească copilul acestora şi să muncească în gospodărie. Din aceste motive, Ţ.E.N. se juca foarte rar şi la şcoală era întotdeauna tăcut, timid şi deseori dormea în timpul orelor. Își făcea rar temele, era permanent deprimat moral. Dirigintele clasei, tov. Rojco, în loc să se intereseze de viaţa copilului, îl certa des pentru „lene”.

Odată, Ţ.E.N. a pierdut călimara şi, temându-se că mătuşa îl va bate, a furat o călimară de la o elevă. Dirigintele clasei, în loc să se intereseze ce motive l-au făcut pe elev să fure, l-a adus în clasă şi în faţa tuturor a spus că Ţ.E.N. este un hoţ şi că acest lucru este o mare ruşine. Elevul Ţ.E.N. învaţă pe note de „3” şi „4” şi când instructoarea superioară de pionieri a discutat cu el, copilul a fost de acord să devină pionier. Dar, la insistenţa dirigintelui clasei, care i-a spus că este lenos şi nu merită să fie pionier, elevul Ţ.E.N. n-a fost primit în rândurile pionierilor.

Cu toate că Ţ.E.N. era distrus moral şi disperat, în cursul anului nimeni n-a vorbit cu el omeneşte şi chiar comisia de la secţia raională de învăţământ, care a controlat situaţia copiilor patronaţi, s-a limitat numai la o discuţie cu tutela, după care au apreciat starea copilului după felul cum era îmbrăcat şi, în temeiul acestui fapt, a fost întocmit un act.

La 26 mai, când se juca cu copiii, Ţ.E.N. a aruncat şapca tovarăşului de joacă într-un şanţ şi a refuzat s-o aducă. Cel cu şapca s-a plâns mătuşii lui Ţ.E.N. şi, când acesta a venit acasă, a fost bătut crunt cu băţul. După acest caz băiatul a plecat de acasă, a dezlegat funia de la o fântână, s-a dus într-un crâng şi s-a spânzurat de un copac. După cum a arătat expertiza, copilul nu mâncase nimic 2-3 zile şi era sleit de puteri.

La 26 mai a avut loc o adunare zonală a învăţătorilor la care a fost discutată şi problema îmbunătăţirii lucrului cu copiii orfani. Mătuşa și soţul său vor fi traşi la răspundere penală de către organele judiciare.

Problema privind lucrul cu copiii orfani a fost discutată şi la CC al ULCT din Moldova, la şedinţa primilor-secretari ai comitetelor raionale şi ai comitetelor orăşeneşti ale comsomolului. În viitorul apropiat, CC al ULCT şi Ministerul învăţământului vor controla situaţia copiilor aflaţi sub patronat.5

Secretarul CC al ULCT din Moldova, V. Cohanschii

Nu mai comentez, e clar de la sine că „vinovat e mortul!” Anume de aceea şi n-a fost pedepsit nimeni nici din rândul profesorilor, nici din rândul puterii sovietice locale, nici din rândul organizaţiilor politice, cum erau cea a comsomolului şi a partidului comunist.

1 Mihail Solomon, „ Magadan” Editura Fundaţiei Culturale Române , Bucureşti, 1993 , f. 83-84

2 Ioan Munteanu, „Repatriaţi în inimile noastre…” în revista „Ortodoxia”, nr. 11 , 2003 , pag.14

3 AOSPRM , F.51 ,inv. 4 , d . 458 , f. 193

4 AOSPRM , F.51 , inv.4 , d. 458 , f.195

5 AOSPRM , F.278 , inv. 1 , d. 477 , f.91-92

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here