Nicolae Belocosov: „Judoul reprezintă pentru mine un mod de viață”

Nicolae Belocosov s-a dăruit judoului încă din copilărie, cu o pasiune și dedicație ce i-au marcat întreaga viață. Iar redutabilii tehnicieni de care a avut parte – mai întâi Constantin Meriacre, apoi Vasile Luca și Vasile Colța – i-au ghidat pașii cu mare grijă și înțelepciune, contribuind la constituirea unei cariere de succes, plină de realizări frumoase, dar și a unui caracter ce îl ajută să abordeze cu demnitate și calm diversele situații de viață pe care soarta i le scoate în față.

– D-le Belocosov, când ați început să practicați judoul?

Primii pași în judo i-am făcut la vârsta de 10 ani, datorită unui coleg de clasă care m-a convins să merg la secție. După vreo două luni de antrenamente, sub îndrumarea lui Constantin Meriacre, am obținut și primele rezultate. Apoi a venit vara și am abandonat exercițiile, deoarece mergeam, împreună cu ceilalți colegi de școală, pe dealurile colhozului la munci agricole. Însă în toamnă am reluat antrenamentele. Simțeam o chemare irezistibilă ce mă atrăgea în sala de sport. Așa că m-am transferat în clasa sportivă din Costeștii raionului Ialoveni, localitatea mea de baștină. Și, surpriză!, am început să primesc chiar și bursă. Pentru familia mea acest lucru era important, deoarece tatăl meu a decedat când eram încă foarte mic, așa că o duceam destul de greu. În 1989, am intrat la Școala-Internat Republicană cu Profil Sportiv (astăzi LIRPS) din Chișinău. Anul întâi a fost unul de adaptare, fără rezultate mari. Însă mergeam la competiții și acumulam experiență, iar al doilea an s-a dovedit a fi mult mai rodnic în trofee.

– V-ați antrenat acolo sub bagheta legendarului Vasile Luca. Care a fost rolul lui în cariera Dvs. de sportiv?

Domnul Vasile Luca a fost ca un tată pentru mine. El mi-a oferit un rost în viață, așa cum l-a oferit și celorlalți discipoli de-ai săi. Iar cuvintele lui de un tâlc și de o adâncime de necuprins, pe care mi le spunea atunci, mă călăuzesc până și astăzi în viață. Morala lui se răsfrângea puternic asupra educației noastre, ca fideli ucenici, și ne fortifica sufletele. El reușea să obțină prin puterea cuvântului ceea ce mulți alții, așa-ziși „pedagogi”, încearcă în zadar s-o facă cu ajutorul „bătăii”, adică prin metode care au la bază aplicarea a tot felul de pedepse și penalizări. A fost un om „de aur”, iar rezultatele muncii lui se materializau în distincții de cea mai înaltă probă; însă cel mai valoros „produs” al muncii sale sunt acele suflete cărora le-a oferit o perspectivă, speranță și viață împlinită. El a creat acea atmosferă unică în școală ce ne făcea să ne simțim membri ai unei mari familii unite în care domnește pacea și iubirea. Această atmosferă mai poate fi încă resimțită la turneele organizate anual în memoria regretatului Vasile Luca.

– După destrămarea URSS, în 1991, a căzut „cortina de fier” și s-au deschis hotarele, iar tinerii noștri sportivi au obținut posibilitatea să se familiarizeze mai îndeaproape cu sportul occidental. Cum ați resimțit acest lucru?

Îmi amintesc că în 1992 am fost vizitați de o delegație din Germania. Apoi am efectuat o vizită de răspuns. Acea deplasare a făcut o impresie puternică asupra mea, motivându-mă și mai mult să mă ocup de carieră, să muncesc pentru obținerea unor rezultate ce mi-ar fi permis să mă afirm pe arena internațională. Anume datorită frecventelor cantonamente, la care am putut participa în mare parte grație ajutorului primit din partea sponsorilor, în 1995 am reușit să cuceresc medalia de bronz, în categoria de 71 kg, la Campionatul European de Tineret ce a avut loc la Valladolid, Spania. Am avut norocul să mă pregătesc pentru aceste competiții împreună cu Oleg Crețul, un adevărat exemplu în ceea ce privește dedicația față de judo și capacitatea nemăsurată de muncă.

Cel mai memorabil meci al meu acolo a fost pentru locul III, în care l-am învins pe renumitul sportiv din Ucraina, Ghennadiy Bilodid, viitorul dublu campion european la seniori. Apropo, celebra Daria Bilodid, care a devenit la vârsta de doar 19 ani dublă campioană mondială și de tot atâtea ori campioană europeană, este fiica lui. În ceea ce mă privește, faptul că am ajuns pe podium mi-a întărit atunci convingerea că mă aflu pe calea cea dreaptă și că trebuie să muncesc în continuare în același stil.

– În 2001, v-ați învrednicit de bronz la Campionatul European printre seniori desfășurat în Franța. Cum a decurs pentru Dvs. acel turneu?

În prima luptă, în categoria de 73 kg, am trecut de mult mai experimentatul reprezentant al Ungariei, Miklós Illyés, cu un an înainte clasat pe locul V la Mondialele de la Birmingham, Marea Britanie. Eram deja familiarizat cu felul său de a lupta, căci anterior, la un alt turneu, am suferit o înfrângere în fața lui. El avea în arsenal un procedeu pe care îl aplica extrem de eficient – aruncarea peste piept. Vasile Colța striga din răsputeri de pe banca de antrenori, somându-mă să nu mă las atras în capcană și să stau la o anumită distanță vizavi de adversar. Am îndeplinit întocmai indicațiile dumnealui și… am învins. Apoi, în semifinale, am cedat în lupta cu italianul Giuseppe Maddaloni, proaspăt campion olimpic la Sydney 2000. Iar în confruntarea pentru medalia de bronz l-am surclasat pe rusul Evgheny Karpuhin.

– Ce reprezintă judoul în viața Dvs.?

Judoul este o adevărată artă. Un sport inteligent și tehnic. Dar și un mod de viață. Iar judocanii sunt niște persoane deosebite și dau dovadă de solidaritate, aidoma membrilor unei familii unite. Sunt mândru că am avut ocazia să mă împărtășesc din valorile acestei comunități sportive. Noua generație de judocani educată la noi în republică are toate șansele de a se pregăti în conformitate cu rigorile de ultimă oră, grație nivelului extrem de ridicat al profesionalismului specialiștilor noștri. Privesc cu încredere evoluția judoului moldovenesc și ard de nerăbdare ca rezultatele obținute de tinerii noștri pe arena internațională să-mi confirme cât mai curând înaltele așteptări.