„Există o legătură directă între filologie și prestigiul națiunii”

Interviu cu Ana Bantoș, critic și istoric literar, doctor habilitat în filologie, redactor-șef adjunct al revistei „Limba Română”

– Dragă Ana Bantoș, te-ai întrebat în copilărie de ce Eminescu și Creangă erau în manualele de literatură moldovenească, adică erau considerați scriitori moldoveni, dar ei trăiseră și scriseseră în România? Cine ți-a limpezit această nedumerire?

Eu am crescut cu poveștile lui Creangă, cu poeziile lui Alecsandri și Eminescu. Adunate de sărbători în jurul mesei, rudele cântau uneori romanțe pe versurile lui Eminescu și nimeni nu-și punea problema unde s-a născut și unde a trăit Eminescu. El era cu noi. Învățam pe de rost Luceafărul, Seara pe deal, Somnoroase păsărele. Știam că Eminescu, Creangă s-au născut în România, acolo unde consătenii mei, care aveau rude de gradul întâi, puteau, foarte rar, merge în vizită. Însă ne simțeam integrați în acel tărâm de vis al culturii românești datorită amintirilor părinților și rudelor, datorită revistelor „Arici-pogonici”, la care noi, copiii, eram abonați, și „Săteanca”, pagina de literatură fiind pentru mine cea mai atractivă, precum și datorită postului de Radio România Actualități, care răsuna în tot satul. Pe atunci nici nu bănuiam că într-o bună zi voi lucra la acest post de radio, filiala Chișinău! Am avut noroc și de un foarte bun profesor de literatura română, pe atunci numită moldovenească, Constantin M. Luca.

– Părinții te-au trimis să înveți la facultate?

Părinții mei, oameni simpli, aveau cultul cărții și ne-au încurajat pe noi, cei patru copii (suntem trei surori și un frate), să ne facem un rost în viață mergând pe această cale. Toate trei surorile am absolvit școala medie cu medalie de aur, toți patru avem studii superioare, sora mai mare e doctor habilitat în biologie și întreaga sa viață activează în cercetare, de altfel, ca și mine, numai că eu am mers spre filologie, lucru datorat, în ceea ce mă privește, în mare parte, profesorului meu de literatură română, căruia i-am dedicat prima mea carte de critică literară. El făcea parte din prima promoție de filologi absolvenți ai Facultății de Filologie a USM, după al Doilea Război Mondial, care s-au format într-o atmosferă de cvasilibertate în scurta perioadă a dezghețului hrușciovist, atmosferă pe care a știut să o cultive și în școală.

– Care a fost primul tău loc de muncă după studenție?

După absolvirea facultății am fost recomandată la doctorat la Institutul de Limbă și Literatură, actualul Institut de Filologie, pe atunci al AȘM, unde am fost angajată până în 2009, parcurgând toate treptele, de la simplu cercetător până la cea de director, continuându-mi apoi activitatea ca universitar, precum și în cercetare, în prezent – în cadrul Școlii doctorale Filologie de la Universitatea de Stat „Alecu Russo”. Dacă astăzi mă simt împlinită din punct de vedere profesional, lucrul acesta îl datorez bunilor mei profesori, N. Corlăteanu, I. Osadcenco, A. Ciobanu, V. Marin, I. Dumeniuk, care au avut mare încredere în mine, dar poate că în primul rând profesorului Gheorghe Dodiță, care a văzut un potențial cercetător în mine, studenta timidă de la anul II. Elaborasem o teză de an despre Letopisețul lui Grigore Ureche avându-l drept coordonator și țin minte că m-a lăudat în fața tuturor colegilor pentru munca depusă, apreciere care mi-a dat mult curaj.

– Când ai debutat ca cercetător științific în domeniul literaturii? Cu ce text (teză)?

Am debutat cu o cronică literară în revista „Cultura”, în 1976 (actuala „Literatură și Artă”), și cu un studiu critico-literar în volumul colectiv Dintre sute de catarge, în 1980.

– Numește volumele de referință publicate de-a lungul carierei tale de doctor habilitat în filologie. Unde găseai materialul cel mai interesant? Ai făcut cercetare la București, la Iași, sau doar la Chișinău?

Am publicat volumele Creație și atitudine (1985), Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (2000), Recuperarea autenticului (2006), Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (2011, 2014), Literatura basarabeană și modelele literare europene (2013). La început am beneficiat de fondurile de carte ale Bibliotecii AȘM, și ale Bibliotecii Naționale, care sunt bogate. Mai târziu, aflându-mă la doctorat la Universitatea „Al. I. Cuza”, am profitat din plin de Biblioteca „Mihai Eminescu” din Iași, de Biblioteca Academiei Române din București. Am studiat, de asemenea, în bibliotecile din Moscova, Sankt Petersburg și în cele din Montpellier (Franța).

– Ce înseamnă pentru tine revista „Limba Română”?

Este o publicație deschisă tuturor celor care doresc să promoveze cunoașterea adevăratelor valori lingvistice, literare, culturale, istorice, cu alte cuvinte, să promoveze respectul vorbitorilor de limba română față de ei înșiși și, deopotrivă, respectul reciproc între diversele etnii din Republica Moldova. Or, la capitolul cunoaștere și recunoaștere, avem încă multe de recuperat. Eu aici mă regăsesc în calitate de cercetător și de redactor-șef adjunct al publicației, motiv pentru care am și organizat patru ediții ale Colocviilor revistei „Limba Română” desfășurate la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”.

– Ai studiat în ultimii ani impactul cenzurii asupra scriitorilor basarabeni în perioada comunistă. Ai elaborat o lucrare pe această temă?

După ce am analizat orientarea scriitorilor de la noi spre valorile autohtone, tradiționale, apoi deschiderea spre dialogul cu alte culturi, am considerat oportun să investighez mai pe îndelete literatura din perspectiva raportului scriitorilor cu realitățile în care le este dat să creeze. Lucrez la un studiu, Regăsirea de sine în literatura română: flux și reflux, din care am publicat în „Limba Română” deja cinci fascicole. Am ales această problemă și din motivul că repercusiunile cenzurii de altădată le citim chiar și astăzi în strădania tinerilor scriitori de a arde etapele pentru a se ralia la fenomenele mai noi din literaturile lumii.

– De ce profesia de filolog e total devalorizată în R. Moldova? Vezi vreo posibilitate de a îmbunătăți situația?

Schimbarea statutului filologiei trebuie privită din perspectiva anumitor raporturi pe care le are cu intelectualul, cu politicul, precum și cu prestigiul națiunii. Iată un exemplu: imediat după 89 concursul la Facultatea de Litere a USM s-a mărit brusc, însă doar în câțiva ani situația s-a schimbat drastic și astăzi ne confruntăm cu un dezinteres total față de această profesie, promovată odinioară cu mult har de la catedră de profesori precum Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Ion Osadcenco, Gheorghe Dodiță, Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuk. Iar în primul parlament scriitori precum Ion Vatamanu sau Lidia Istrati expuneau pe scena politică filologia, conferindu-i o mai mare audiență și autoritate. La acea oră astrală s-a văzut legătura dintre filologie și prestigiul națiunii, de care basarabenii erau mândri.

– Cum reușești să reziști în vremuri ostile culturii, literaturii?

Rezist, deoarece am încredere în forța literaturii și a culturii, libere de orice determinisme. Sunt liniștită atâta timp cât știu că familia mea e sănătoasă, și în măsura în care mă pot baza pe puterea mea de muncă, pe încrederea în rostul efortului meu de a decortica literatura care dă o formă existenței umane. Îmi dau curaj și cuvintele lui Eugen Coșeriu adresate nouă, basarabenilor: „Nu vă dați, nu vă lăsați!”, chiar dacă situația e complicată, nu doar la noi, ci în toată lumea.

– Decorația din partea Președintelui României, Klaus Iohannis, constituie pentru tine un sprijin, un prilej de a te simți împlinită ca cetățean, ca profesionist, ca om?

Decorația din partea Președintelui României, Klaus Iohannis, constituie pentru mine o dovadă a faptului că, mai devreme sau mai târziu, efortul și curajul de a fi un bun apărător al valorilor lingvistice, literare și culturale ale neamului (pentru că, lăsând la o parte falsa modestie, anume așa mă consider) sunt recunoscute și apreciate. Și, bineînțeles, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer Categoria A „Literatură” mă onorează și mă face să fiu împăcată cu mine însămi. Într-adevăr, mă simt împlinită ca cetățean, ca profesionist, ca om.

– Câți nepoți ai? Unde trăiesc ei? Ce cunosc ei despre viața din Basarabia?

Am o nepoată Bianca, studentă la Universitatea de Medicină din Geneva, de care mă bucur tare mult că a ales aceeași profesie ca a ginerelui meu Mircea, și un nepot Thomas, frățiorul ei, elev la o școală din același oraș. Ambii cunosc foarte multe despre Basarabia, deoarece aici sunt bunicii lor, de care se simt foarte atașați. Chiar în momentul când scriu aceste rânduri Bianca, după ce și-a făcut ambele vaccinuri, ne-a făcut o mare surpriză și a venit să stea cu noi câteva zile.

– Felicitări cu ocazia celor 70 de ani pe care i-ai împlinit primăvara aceasta! Care sunt visele tale de acum?

Visez, la fel ca și toți oamenii, să scăpăm de această urgie de pandemie, să revenim la viața normală, scuturați de păcatele trufiei omului zilelor noastre, pentru a ne regăsi pe noi, cei de altădată, curați și luminați, ca să ne putem continua drumul hărăzit de la Dumnezeu. Mi-aș dori să pot relua călătoriile în Europa, unde e stabilită fiica mea Doina cu familia, sau în SUA, unde și-a aflat rostul fiul meu Mihai, căci pentru mine reuniunile în familie sunt dătătoare de inspirație și de noi energii. În ceea ce privește proiectele pe plan profesional, ele țin de cercetarea literaturii și a culturii în contextul timpului în care au fost create. Voi continua să-mi îndeplinesc obligațiile în calitate de conducător de doctorat și de realizator al emisiunii „Un pământ și două ceruri” (care are șapte ani deja!) la postul de Radio România Chișinău, și care mă determină să țin degetul pe pulsul literaturii și al culturii din peisajul românesc, dar și dincolo de acesta.

– Mulțumesc mult pentru interviu și la mulți ani!