„Fiecare periferie are un focar al centralității”

Interviu cu Grațiela Benga, eseistă, critic literar, cercetător științific, Timișoara

– Ce cărți aveați acasă în copilărie? Care dintre ele v-au marcat?

M-aţi aruncat, fulgerător, într-o zi de odinioară: vin de la școală, aleg între un borș moldovenesc și o supă de găină (o licoare îmbătătoare cum numai în Banat găsești), râd mult cu bunica, fac temele și apoi, în loc să merg la joacă, mă cocoţ în vârful pernelor și stau acolo până seara. În lumea mea. În lumea altora. Cobor sub mări, ghidată de Jules Verne, mă duelez alături de muschetari, caut urme prin preerie, cot la cot cu Winnetou, plâng la umbra colibei unchiului Tom și șoptesc, printre suspine, că și mâine e o zi, încercând să o imit pe Scarlett O’ Hara. Acasă nu am avut prea multe cărţi pentru copii, dar m-am obișnuit să împrumut, așa că, în câţiva ani, am dat gata ce îmi era la îndemână, pe la vecini și profesori. Îmi amintesc că eram în gimnaziu când, fără să cer voie, am săpat prin biblioteca părinţilor mei, ticsită de colecţiile „Biblioteca pentru toţi” și „Romanul secolului XX”, dar și de cărţi despre războaie și lagăre. Acestea din urmă, îngreunate de fotografii teribile, mi-au arătat chipul rău al lumii. M-au izgonit din paradis. Căci, oricât suferisem lângă Cuore sau alături de orfanul Rémi, în urma acelor întâlniri rămăsese un clocot de frumuseţe. În atrocităţile înșirate de istorie am găsit hidoșenia. Cred că acolo, în lecturile de pe la 10-14 ani, a germinat dorinţa de a înţelege lumea. Cu miracolul ei. Cu proiecţiile imaginare. Sau cu diavolul ascuns în istorie – după cum spunea, atât de expresiv, Leszek Kołakowski.

– Ați crescut într-o familie unde cititul și scrisul sunt îndeletniciri obișnuite?

Nu. Răspunsul acesta nu înseamnă că părinţii mei nu citeau, dar lectura nu constituia ceea ce se poate numi „obișnuinţă” zilnică. Singura care făcuse din citit o deprindere ritualică era bunica mea, femeie cu patru clase, urmate într-un sat din Moldova. Citea mai ales rugăciuni, dar și romane pe care i le recomandam. A suferit toată viaţa că nu a putut merge la școală mai mult decât a făcut-o. A fost una dintre multele femei născute într-un timp nefast, dar care a știut să fie un model de umanitate demnă. Exemplară.

– V-au interesat miturile din Banat? Vă preocupă mitologia românească?

Mă preocupă întreaga ţesătură de inter-relaţionări dintre sacru și profan, dar sunt departe de a cunoaște bine acest teritoriu. Îl adulmec, mai lansez câte o șarjă, bat în retragere. Şi de la capăt.

– Ce v-a determinat să vă începeți cariera de cercetător științific cu studierea operei lui Mircea Eliade? Când, unde v-ați publicat cărțile despre Eliade?

Daţi-mi voie să mă întorc, din nou, în timp. Mi-am început studenţia în 1990, când marii exilaţi începeau să fie recuperaţi în România. Se simţea febra restituirilor, a explorării unor zone ce fuseseră interzise, iar acea efervescenţă m-a contaminat firesc. Am devorat paginile lui Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Paul Goma. Lucrarea mea de licenţă a pus în discuţie dialectica sacrului în proza lui Eliade, disertaţia de master s-a fixat pe Eliade și sud-estul european. În schimb, doctoratul a virat spre publicistica postbelică a aceluiași autor. A existat, așadar, o continuitate în ucenicie, chiar dacă temele au fost diferite. Cărţile despre Eliade reflectă mirajul și ratările unui exerciţiu formator. Au apărut prea repede, la o mica editură timișoreană – când încă lucram la teza de doctorat. Am cedat unor zoriri cărora ar fi trebuit să le pun stavilă. Nu sunt mulţumită de cărţile acelea, dar nici nu le ascund. La urma urmei, debutului îi datorez un premiu și o nominalizare care, pe-atunci, aveau însemnătatea lor.

– În 2015 ați publicat ediția a doua a volumului „Cu cărţile la vedere. O privire asupra literaturii marginilor”. Cine sunt autorii cei mai reprezentativi pentru literatura marginilor?

Oho, întrebarea aceasta cere un răspuns tare lung. Cum nu avem atâta spaţiu la dispoziţie, nu-mi rămâne decât să spun așa, în grabă, că marginea poate releva amprenta unei viziuni, relieful unei paradigme estetice, tușa unei formule hibride sau fluctuaţia tensiunii într-un circuit îndeobște funcțional. Poate concentra un spirit al locului, în sensul de identitate regională. În acest caz, punctul de pe circumferinţă devine un centru. Iar în funcţie de o accepţiune sau alta, aș aduna, pe nemestecate, alte nume, alte titluri. Şi, desigur, alte controverse.

– Cum se vede Chișinăul de la Timișoara? E la o margine?

Politic? Lingvistic? Literar? Sărind peste explicaţii și cu precizarea că nu sunt adepta relativismului cultural, voi spune doar atât: e la margine numai în măsura în care ignorăm focarul centralităţii din fiecare periferie.

– Ce v-au povestit bunicii, părinții despre Basarabia? Ce informații despre viața și cultura de pe malul stâng al Prutului au ajuns până la Dvs. în perioada comunistă?

Copilăria mea a fost înţesată de povești despre margini și marginali. Datorez aceste istorii bunicilor mei, a căror viaţă a ilustrat odiseea unor generaţii din sud-estul Europei. Mama are vechi rădăcini grecești, tata – bulgare. Părinţii mamei s-au născut lângă Galaţi și de acolo au plecat spre vest, în timpul războiului. Cum am crescut cu ei, mi-au vorbit de nenumărate ori despre cruda experienţă a ruperii de origini. Despre Moldova și Basarabia. Despre îmbucătățiri care despart și noduri care unesc. Până și acum, după atâţia ani de când bunicii mei nu mai sunt în viaţă, le simt emoţia din vorbele care evocau neîndurarea, dar și nemărginitul dar al iertării. Însingurarea și nostalgia, dar și bucuria de a fi împreună, prin magia memoriei. Prin povești atașante despre călătorii, despre vecini și prieteni din anii ’30-’40. Din Galaţi, Cernăuţi, Chișinău sau Bălţi.

– Au basarabenii un specific în literatura pe care o scriu? În ce constă acesta?

Cred că, dincolo de rusificarea prin care a trecut Basarabia, primează experienţele comune literaturii de pe cele două maluri ale Prutului. Iar specificul scriiturii e personal, nu colectiv.

– Cartea Dvs. „Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000”, apărută în 2016, include poeți basarabeni?

Fără îndoială. Mi s-a părut important că, în literatură, frontiera hașurează o intersecţie. Începând de la Dumitru Crudu, până la Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov, Ana Donţu, poeţii basarabeni sunt integraţi în dinamica literară românească fără să existe un decalaj care să producă scurtcircuitul cultural.

– Am fost de trei ori în Banat și am văzut că mulți oameni de acolo își doresc să ajungă în Vest, urmăresc cu interes ce se întâmplă în Vest, iar spre Est nu prea își îndreaptă privirile. Ce înseamnă Estul pentru Dvs.? Veniți adesea la Iași? Dar la Chișinău?

Nu pot vorbi în numele altora. Vă spun doar că pentru mine Estul și Vestul sunt părţi ale întregului. Se disting, se contrazic, se completează. Uneori domol, ca în gusturile rămase pe cerul gurii: tochitura moldovenească și gomboţii cu prune, veniţi din Europa Centrală. Alteori, cu năbădăi care nu încap pe nici un ecran. Privirea îndreptată (și) spre Est mi-e, așadar, un reflex. De aceea, am luat de multe ori Moldova la pas. Din păcate, nu am trecut Prutul. Deocamdată.

– Ce credeți despre vocația europeană a românilor?

Hm, s-au ţinut conferinţe, s-au scris cărţi pe această temă. Să comprim un răspuns pertinent în câteva cuvinte? Mă îndoiesc că pot. Dar nici nu vreau să reiau, rezumativ, justificări care coboară la greci, latini și creștinătate. Aș pivota mai degrabă spre spaţiul cultural: de vreme ce în perimetrul românesc s-au operat atâtea transferuri culturale (plasate între tendinţa către fuziune şi ispita sciziunii comparatiste) înseamnă că a fost deschis unor convergenţe care îl asimilează marii scene a lumii europene. E, totuși, un spaţiu paradoxal, bivalent, marginocentric – dacă-mi permiteţi să extind, ipotetic și oarecum șugubăţ, termenul propus (în alt context) de Marcel Cornis-Pope.

– În ce oraș, în ce țară ați dori să trăiască fiica Dvs. când va crește mare? Care sunt poveștile ei preferate?

La 9 ani, Ioana a trecut deja prin seria Harry Potter, prin toate romanele lui Roald Dahl și prin multe alte cărţi pe care le alege singură. O călăuzesc, nu îi impun. Îmi doresc să-și hotărască singură drumul. Astăzi decide ce citește, mâine-poimâine, încotro o va lua. Spre care punct cardinal. Sau spre care centru.

– Unde, cum vă relaxați după sute de pagini citite și scrise?

În grădină. Iau hârleţul, sap trandafirii și, pentru o vreme, las în zbârcitura pământului toată obida adunată. Nu din cărţi. Din viaţă.

– Vă mulțumesc mult pentru interviu.