Cum a fost creată moneda națională

La sfârșitul anilor 1980, în Republica Moldova, la fel ca și în alte republici ale URSS, în primul rând, în cele baltice, au luat naștere mișcări de eliberare națională. În cadrul acestor mișcări se prevedeau mai multe transformări socio-economice. În partea economică era prevăzută, alături de altele, emiterea monedei naționale. Argumentul de bază era cel economic.

Republica Moldova, în prețurile de atunci, producea mai mult decât consuma, cu alte cuvinte, balanța comercială era pozitivă. Respectiv, emiterea monedei ar fi permis să obținem niște beneficii. În acest context, au început să se poarte discuții despre necesitatea monedei, la care participau economiștii vremii.

În urma acestor discuții au fost create trei grupuri de cercetători de alternativă, care urmau să elaboreze Concepția autogestiunii teritoriale. Unul din grupuri era condus de Anatolie Ciudin, directorul Institutului de Cercetări Științifice în domeniul Planificării, vicepreședinte – subsemnatul. Concepția elaborată de acest grup a fost declarată învingătoare.

În concepție era prevăzut ca în Republica Moldova să fie emisă moneda proprie. Denumirea încă nu era aprobată. Era în cadrul URSS (a.1988) și nu puteau fi depășite anumite limite. Autoritățile centrale erau împotrivă, spuneau că emiterea monedei noi este un proces foarte scump (de câteva miliarde).

În 1990, în cadrul discuțiilor referitor la „Programul de 500 de zile” (al economistului G. Iavlinski), a fost adoptată o hotărâre a Parlamentului, în care era prevăzută (în art. 4) emiterea monedei naționale (într-un document al Parlamentului). Însă nici de data aceasta denumirea nu era făcută publică fiindcă nu era acceptată. Se împotrivea o parte dintre deputați care nu acceptau denumirea propusă (leu). Propuneau orice altă denumire (ducat, dolar moldovenesc, taler), numai nu leu. Au durat cca doi ani și ceva de dezbateri, dar nicidecum nu era acceptată denumirea propusă (se împotriveau rusofonii și o parte dintre agrarieni). Atunci am recurs la o metodă, despre care voi vorbi mai târziu, și denumirea a fost acceptată.

În decembrie 1991, a fost adoptată o decizie privind liberalizarea prețurilor, adică creșterea lor. Ucraina, din ianuarie 1992, a interzis circulația rublei pe teritoriul său și a pus în circulație cupoanele. Drept urmare, o parte din ruble (din Ucraina) au imigrat în R.Moldova. Alte republici au început să emită monede sau cvasi monede. Numai R. Moldova stătea „liniștită”. Circulația monetar-marfară la noi se deregla, se forma un deficit tot mai acut de mărfuri. Trebuia de reacționat urgent.

Am convins conducerea Parlamentului că lucrurile nu trebuie lăsate să se desfășoare „de la sine”. A fost acceptată o deplasare la București, la BNR, împreună cu regretatul Ion Vatamanu, guvernatorul BNM și consilierului său, unde ne-am întâlnit cu conducerea monetăriei și cu reprezentantul firmei franceze care urma să tipărească moneda (eu nu știam că aceasta primise deja comanda s-o tipărească). Însă… moneda nu avea denumirea de leu, ci… ducat! Mare mi-a fost mirarea atunci. Am făcut o „încălcare” pozitivă: i-am spus reprezentantului firmei franceze să schimbe denumirea (am făcut-o din proprie inițiativă, cu sprijinul lui Ion Vatamanu). Cea ce s-a și produs.

Însă, revenind la Chișinău, urma să conving Parlamentul să accepte denumirea firească (leu). Lucrul cel mai greu de făcut (și nu desenul de pe monedă).

La Chișinău deputatul Ion Vatamanu, la propunerea deputatului Ion Chircă, aduna semnături, ca moneda să se numească leu (românesc). S-au adunat cca. 135-140 de semnături (trebuia să fie 187). Mai mult nicidecum nu se adunau. Eu însă începusem să conving deputații să voteze leul (moldovenesc). Cu mare greu a fost acceptată varianta mea (ca varinta propusă să fie acceptată am fost nevoit să utilizez o metodă netrivială, despre care nu știu prea mulți).

S-a rezolvat de jure, dar nu și de facto. Cu mare regret, BNM în loc să pună în circulație leul, a utilizat… cupoanele. Mai întâi alb-negru, iar apoi color. Banca a întârziat cu emiterea leului cel puțin cu un an (dar față de Hotărârea din 21 iulie 1990 – cu 2-3 ani): leul a fost emis abia la 29 noiembrie 1993.

Moscova punea piedici. Ea „convingea” autoritățile din R. Moldova că dacă moneda va fi pusă în circulație, ea se va devaloriza rapid. Adică ea va trebui emisă atunci când economia se va relansa. Dacă am fi acceptat această propunere, moneda nu era emisă nici până acum (fiindcă din 1990 economia noastră este în stagnare, nu crește).

Banca Națională a considerat că principalul în procesul emiterii monedei este „desenul” și cu aceste gânduri trăiește până în prezent. Emiterea întârziată a leului ne-a cauzat mari prejudicii, deoarece cu „hârtiile” ex-sovietice au fost scoase în 1992-1993 din republică multe mărfuri (de câteva sute de milioane de ruble). Noi am fost abia a 13-a republică, care a emis moneda, chiar în urma Federației Ruse, dar un „prim-ministru” încă în 1998 considera greșit că am fost… primii.

Reforma întârziată a fost una din principalele cauze ale subdezvoltării noastre economice.

Alte republici au emis cupoane, însă ele, cupoanele, aveau statut de cvasi monedă.

P.S. Trebuie utilizați corect termenii economici. Atunci când se vorbește despre leu e corect să spunem monedă națională, și nu valută.

Bibliografie:

1. Mihai Patraș. Concepția autofinanțării și autogestiunii teritoriale în RSM. – „Viața satului”, 20 decembrie 1988.
2. Mircea Snegur. Labirintul destinului. Memorii. Vol. 5, p. 198.

Autor: prof. univ. dr. Mihai Patraș, președinte al Comisiei economice și financiare a Parlamentului RM (1990-1994)

 30 noiembrie 2020