Regizorul Slava Sambriș: „Sunt îndrăgostit de Teatrul „Luceafărul”

1183
0
Slava Sambriș, regizor, director artistic al Teatrului „Luceafărul”, Chișinău

Interviu cu Slava Sambriș, regizor, director artistic al Teatrului „Luceafărul”

– Dragă Slava Sambriș, când și cum ai descoperit piesa „Tata” de Dumitru Matcovschi?

Am citit piesa „Tata” demult, cred că aveam vreo 17, 18 ani, fiind încă student la regie, la Colegiul de Arte din Soroca. Nu mai țin minte ce am înțeles pe atunci și dacă m-a atins cumva această piesă, țin minte doar că am citit-o pentru că trebuia s-o citesc, așa cum am citit multe alte piese în perioada studenției.

– Cum a revenit această piesă în biografia ta artistică?

M-au provocat câteva întrebări pe care mi le-au pus unii artiști, prieteni din București când studiam regia la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”: cine suntem ca identitate națională?, suntem mai mult ruși sau mai mult români?, care este dramaturgia noastră locală?, de ce nu vorbim firesc, dar încercăm să „imităm” un accent românesc, și încă unul de București?… Într-un fel, de ce nu suntem sinceri și de unde vine toată frustrarea asta? Eu ziceam că pot reveni oricând la graiul meu firesc, pentru că acesta îmi curge prin vene și nu scap de el așa ușor, ziceam că aș prefera să mai învăț din limba română cât mai sunt prin România. Probabil că aceste întrebări s-au depozitat în subconștientul meu, iar în carantină au pășit peste pragul subconștientului și au trecut în conștient. Of, e mult de povestit aici…

Scenă din spectacolul „Tata” de Dumitru Matcovschi, în regia lui Slava Sambriș, Teatrul „Luceafărul”, 2020

M-a frământat mult gândul, cine suntem și ce facem, care-i situația teatrului la noi, de ce nu suntem firești pe scenă, de ce imităm tot timpul pe cineva, de ce avem mereu tendința de a face ca la alții și nu așa cum am face noi, eu. De ce nu suntem sinceri?! Dacă m-ai întreba ce înseamnă pentru mine teatrul, azi, ți-aș răspunde că, în primul rând, înseamnă sinceritate, libertate, umanitate. Eu devin aricios la unele întrebări ale unora, gândite din perspectiva clișeelor și frustrării legate de identitatea noastră națională, mă scot din sărite  vorbele de genul „Și, ești moldovan, uăi?”. TEATRUL, AZI, TREBUIE SĂ FIE SINCER. Nu mă mai interesează artificiile împrumutate de pe la creatorii de teatru din străinătate, pe care unii din artiștii locali le dau drept noutate și originalitate.

– Ții minte momentul când ai decis să montezi piesa „Tata” la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău?

Precum îți spuneam, am recitit-o vara aceasta, în carantină. Am citit și dramaturgie de Druță, Esinencu, l-am descoperit pe Alexei Marinat și am ajuns la Matcovschi. Mi-a plăcut textul, pentru că, dincolo de încărcătura dramatică a personajului Tata, am văzut în piesă și o plutire, elemente onirice, simboluri, subconștient, rădăcini, pământ, oase care ne unesc. Generația personajului Tata a dispărut, au mai rămas doar copiii oamenilor din această generație, dar și ei sunt pe ducă, și atunci mă întreb, dar noi, al cui produs suntem, nu al acestei generații? Să știi că nu mi-a fost deloc ușor cu Matcovschi, m-am luat de piept cu el multe nopți, pentru că pare un text simplu, la suprafață. Este despre cineva care a luptat, a trăit, a visat și a murit… Astăzi nu mai întâlnim oameni ca Tata, cu înțelepciunea lui, nici la țară. Avem sate alcoolizate, copiii își omoară părinții, bunicii, sau invers. A dispărut umanul! Dispar tradițiile și folclorul, odată cu globalizarea.

– Din ce sat ești?

Sunt născut în satul Vadul Leca, raionul Telenești, vin dintr-o familie de oameni simpli care au lucrat o bună parte din viața lor în colhoz. Acum părinții mei sunt traumatizați din cauza asta, au suferit mult, au pierdut bani…

– Situațiile din piesă ți-au amintit de unele întâmplări, de unii oameni reali din satul tău?

În Vadul Leca aveam un unchi, el era soțul surorii bunicii mele, era veteran de război. Omul ăsta trăia cu amintirea războiului, trecutul lui devenise prezent, îmi povestea deseori cum luptase pe front și-mi descria toate trăirile lui. Îi ascultam istorisirile ca pe o poveste, nu înțelegeam pe atunci ce înseamnă „jdani”, „nemți”, „omor”. Omul acesta care venea dintr-o familie de oameni gospodari, respectați în sat, se alcoolizase din cauza dramei lui, iar lumea râdea de el… Poate că pe mulți din generația tânără nu-i prea ating, nu-i interesează asemenea subiecte. Iar unii dintre extremiști chiar preferă să șteargă trecutul sovietic cu radiera, ei zic că nu a existat așa ceva, că nu avem veterani, nu ne interesează, nu dorim să vorbim cu ei. Poate că nici nu sunt oameni, în viziunea lor.

Scenă din spectacolul „Tata” de Dumitru Matcovschi, în regia lui Slava Sambriș, Teatrul „Luceafărul”, 2020

Dar tocmai o parte din acești veterani au votat-o pe Maia Sandu! Mie îmi place să mă joc în teatru cu chestii care devin, neoficial, „interzise”, care devin tabu. Îmi place să trezesc discuții, polemici. Voiam să aduc în spectacol și prototipul unui personaj pe care l-am cunoscut în sat la mine, pe unul Dumitru care avea retard mintal. Nu făcuse școala, nu putea nici să vorbească bine, umbla în pantaloni legați la brâu cu sârmă și purta un sacou de prin anii 40. El cânta mereu la chibrituri, adică bătea în palmă cu o cutie de chibrituri, cu care ținea ritmul. Cânta într-o limbă păsărească, sub monumentul lui Lenin care ne arăta calea spre viitor. Această imagine nu pot să mi-o scot din cap, pentru că este foarte grăitoare.

– Felicitări pentru „Tata” de la „Luceafărul”, e un spectacol excelent. Tema e tradițională, dar realizarea – modernă. Spectacolul ne prezintă o imagine a Basarabiei de azi: scufundată în întuneric, sărăcie, singurătate, un loc părăsit și fără speranță. Este foarte important că spectacolul a prins la public. Sala „Luceafărului” s-a umplut din nou.

După mine, spectacolul „Tata”, cu Victor Triboi în rolul principal, e despre acceptarea istoriei, o istorie pe care mulți vor s-o șteargă cu radiera, de parcă nu ar fi existat. Când acceptăm ceea ce a fost și ceea ce suntem, începe vindecarea noastră.

– Folosești la maxim în spectacol simbolistica sovietică, de exemplu, secera și ciocanul sau oamenii muncii pe fundalul soarelui.

Spuneam mai devreme că spectacolul descrie existența unor oameni nenorociți care au trăit in perioada sovietică – un sistem care ne-a subjugat, limitându-ne orizonturile și convingându-ne că ne-a dăruit „raiul pe pământ”. M-am gândit la o nuntă moartă, la o nuntă-înmormântare, cu nuntași fără fețe, adică depersonalizați, oameni identici între ei – un rezultat al regimului comunist. Ei intră la final, pe fundalul acelui soare imens pe care îl știm cu toții, soarele reprezentând viața luminoasă și fericită pe care o promiteau comuniștii, adică raiul pe pământ. Am vrut să fie prezent soarele, pentru că și pe fațada casei părintești a lui Dumitru Matcovschi este un soare ca ornament.

O altă scenă pe care o purtam în minte, era scena războiului, cu semnele comuniste, peste care trece un schelet de vacă. Acest schelet de vacă reprezintă pentru mine foametea din Basarabia. Vaca traversează scena, împinsă de către doi soldați, pe fundalul lunii imense în formă de seceră, la ea se adaugă ciocanul și vedem un simbol: secera și ciocanul. Îmi place să mă joc cu simbolurile, îmi plac visele, îmi place Carl Jung, îmi place zborul lui Marc Chagall… Scena onirică cu Lisandru pe „Corabia lui Noe” și mireasa care simbolizează moartea și care îl tot cheamă la ea, ca să-i dea busuioc (nuntă-moarte), prevestește moartea eroului.

Oamenii pe vremuri credeau în vise și știau să le răstălmăcească. „Tata” e un spectacol despre victimele unui regim totalitar, despre oameni traumatizați de război și de un regim care a spălat creierul uman, dar nu și rădăcinile. A accepta trecutul nu înseamnă a-l schimba sau a uita de el. Mai degrabă, este vorba despre conștientizarea dezastrelor provocate de anumite ideologii și despre faptul că din fiecare epocă prin care a trecut omenirea, noi, cei de astăzi, trebuie să învățăm anumite lecții, care ne vor ajuta să trăim liber în prezent.

– Te rog să-mi vorbești și despre conceptul scenografic.

Spațiul scenic în „Tata” reprezintă o prispă multifuncțională. M-am gândit cum ar fi dacă aș extrage o prispă dintr-o casă țărănească, ea fiind locul unde stau oamenii de vorbă, unde beau, unde își spun noutăți, unde cântă, unde sunt agățate cununi de ceapă și se depozitează pentru o perioadă fructe, legume, unde își fac cuib rândunelele, unde vin muștele și țânțarii la un bec… Scenografia e semnată de Adrian Suruceanu, costumele sunt realizate de Stela Verebceanu.

 – Cum ai devenit director artistic al Teatrului „Luceafărul”?

La începutul pandemiei mă pomenisem blocat la Târgu-Jiu. Apoi trebuia să merg la București ca să stau acolo. Mi-am zis atunci că ar fi mai bine să vin acasă, pentru a nu plăti chirie la București. Așa am ajuns aici, m-am pomenit și director artistic la Teatrul „Luceafărul”. Așadar, pandemia mi-a schimbat soarta, ca să zic așa.

Sunt îndrăgostit de Teatrul „Luceafărul” și de istoria lui. Anul ăsta Teatrul „Luceafărul” împlinește 60 de ani, e o stagiune aniversară și mă bucur că am reușit să montez un text din dramaturgia națională, „Tata”. Scopul meu și al directoarei teatrului, Vitalia Grigoriu, este să readucem publicul în sala de spectacole, să facem din „Luceafărul” un teatru cu majusculă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here