Despre modele

Fiecare societate impune, conform gustului establishmentului, modelele de urmat. Personalităţi exemplare din istorie sau contemporani notorii. Pe aceste modele ale virtuţii, se constituie societatea. Ele divulgă esenţa, temeliile comunităţii şi proiectează perspectivele, visele ei, limitele de sus ale evoluţiei. Modelele nu sunt zei, ele sunt emanaţii ideale ale contigentului, care au devenit (nu s-au născut, au devenit!) exemple de urmat, repere. Unice, deosebite prin distincţie, făcute pentru a te orienta, pentru a-ţi ajusta parcursul. Or sistemul de valori poate fi explicat cu noţiuni abstracte, dar e mai limpede pentru popor când i se propun modele de personaje recognoscibile.

Pornind de la experienţa credinţelor vechi, cu statui de idoli şi icoane de sfinţi, o modalitate frecventă (şi accesibilă până şi poporului necărturar) de a impune publicului modelul era ridicarea de monumente. Un haiduc (pentru unii hoţ la drumul mare, pentru alţii conducător al armatei revoluţionare); un lider cu chipiul boţit nervos în mână, arătând în zare, spre un nebulos viitor luminos; un muncitor revoltat (în tradiţie comunistă, „clasa muncitoare” e cea care aruncă pietre, nu care construieşte), cu un pumn ridicat împotriva capitalismului din Apus; un tanc pe postament, dominând spaţiul ca o ameninţare perpetuă de a ne tot elibera, în fiecare zi – toate astea erau contribuţii la „educaţia patriotică”.

Şi contramodelele acestui sistem sunt cunoscute: troiţe cu martirajul Mântuitorului (nu idol, ci ipostază pământească a Creatorului), apoi eroi şi martiri ai neamului, dar şi domnitori înţelepţi sau unificatori de Ţară. Oricine e atent la detalii poate să remarce atenţia pe care o acordă România eroilor Unirii. Unitatea naţională e o doleanţă definitorie. Precum pentru SUA, de exemplu, modelele întruchipate în statui sunt, de regulă, părinţii-fondatori. Independenţa pentru ei este egală cu naşterea naţiunii.

Nu toate modelele au funcţionat. De vreme ce egalitarismul socialist nu stimula concurenţa economică (respectiv, prosperitatea), alături de modelele tradiţionale ale eroilor revoluţiei şi ai războaielor (statui de eroi şi faraonice „complexe memoriale”), în URSS se inducea cultul muncii. Se băteau medalii „pentru vitejie în muncă” (sic!), se turnau busturi ale „eroilor muncii” (alt oximoron). Monumentala compoziţie a Verei Muhina „Muncitorul şi colhoznica” era stema neoficială a statului. Dar nu a luat foc. Copiii se visau partizani, aruncând în aer poduri şi eşaloane inamice, aviatori, artişti sau fotbalişti.

Nu comentez cât de reuşite erau sistemele, cât de bine alese personalităţile exemplare. Vreau doar să spun reperele definesc sistemul şi eventuala lui perspectivă, ţintele urmărite. Una dintre modalităţile etalării sistemului de valori era decorarea cu însemne şi distincţii de stat. Un „artist al poporului” impunea modelul: iată de ce avem nevoie! Italia îl aprecia pe Fellini sau pe Visconti fără titluri, dar ţara sovietelor (ca şi Moldova de azi) avea nevoie de valori decretate! Decoraţia punea în evidenţă faptele exemplare: fă ca el, vei fi apreciat! Din toate astea se constituia panoul de onoare, sistemul de valori. Temelia morală a construcţiei.

Mult discutata (mai ales, pe reţele) decorare de către preşedintele Dodon a unei autorităţi din lumea interlopă nu e doar un caz divers, pentru înveselirea publicului. E un simptom. Un indiciu. Modelul pe care ni se sugerează să-l urmăm. Manierele degajat-suburbane ale lui Dodon şi limbajul interlop adoptat (gen: „совсем страх потеряли!”) divulgă o dată în plus statutul de model al aleşilor săi. Bâlbâiala consilierilor că „şeful nu ar fi ştiut” pe cine decorează, nu ţine. Nimic nu e întâmplător acolo. Dosarele sunt riguroase, exhaustive şi explicite. Altfel, nu nimereau pe lista de „modele”, alături de „Kitaeţ”, personaje atât de bine cunoscute preşedintelui: [Vladimir] Ţurcan, Ţârdea, Gaiciuc, Bătrâncea, Lebedinschi, Hrenova, Chirtoca, socialişti aleşi pe sprânceană. Astfel, modelul cinematografic socialist îl reprezintă realizatorii filmului propagandistic despre istoria Moldovei, cel ziaristic: Conţiu de la „Moldova Suverană”, iar cel didactic e Stepaniuc. Până şi episcopul Marchel, agentul electoral al lui Igor Dodon, e „sanctificat” de instanţa civilă a preşedinţiei.

Din aceşti eroi, „panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii”, ajungând stăpâni „și pe țară și pe noi!”; care, scurşi aici, „formează patrioții” şi „în sfatul țării se adun(ă) să se admire”; zic (zice Poetul!), „țara noastră își alege astăzi solii!”. Eroii. Modelele.

P.S. Textul de mai sus nu are tangenţe cu campania electorală. Dar de vreme ce funcţia de preşedinte e una simbolică, să reţinem nu doar cărei bisericuţe slujeşte fiecare candidat, ci şi modelele pe care le oferă, le reclamă şi le propovăduieşte în predicile sale.