Limba română, umilită în Republica Moldova

La Muzeul Satului, în preajma Bisericii de Lemn, un tânăr îl întreabă rusește pe un om cărunt: „Kak po-moldavski țercovi”? Situația precară a limbii române iese la iveală în această scurtă întrebare. Vă propunem, în continuare, un sondaj în cadrul căruia mai mulți oameni de cultură ne spun cum, când, unde au fost martori ai umilirii limbii române în R. Moldova.

Ion Hadârcă, scriitor, senator al României: „Cea mai mare umilință este articolul 13 din Constituția RM”

„Consider că cea mai mare umilință pentru Limba Română este art. 13 din Constituția RM… Este datoria tuturor românilor basarabeni să înlăture această umilință”.

Maria Șleahtițchi, scriitoare, director al Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău: „Cine umilește norma limbii române se declară împotriva ei”

„Am depășit perioada când unii concetățeni ai noștri ne cereau cu ură „говори на человеческом языке” și vremurile când moldoveniștii înrăiți se băteau cu pumnul în piept cum că ei nu vorbesc românește, ci moldov’nește. Acum umilința coboară de pe sticlă, mai cu seamă din emisiunile când invitat este fostul președinte comunist Voronin sau actualul președinte socialist Dodon. Am remarcat la ei un fel de plăcere de a „grăi moldrusește”…

Moldrusa lor este o formă de sfidare a limbii române, a celor care își vorbesc limba maternă cu respect, inclusiv în grai moldovenesc, pentru că a vorbi organic limba noastră de la țară nu înseamnă deloc să amesteci sfidător două limbi, detestându-le pe amândouă. Oamenii care ocupă funcții sociale înalte devin modele. Limbajul lor depinde de nivelul de cultură, de miza lor politică. Când, prin felul de a vorbi, promovează incultura și aroganța, înseamnă că aceasta le este miza. Umilind norma limbii române, ei se declară împotriva ei. Într-o societate civilizată aceste mesaje ar fi amendate imediat. Dacă le tolerăm înseamnă că suntem ca ei, oricât de instruiți și cultivați ne-am crede”.

Argentina Gribincea, doctor în sociologie: „Textele oficiale sună ca pe vremea URSS”

„Un teren de joacă pentru copii se află în centrul unui mic părculeț, înconjurat de trandafiri și mai multe blocuri înalte, astfel încât formează un fel de amfiteatru, unde părinții și copiii sunt actori într-un serial lesne de urmărit. Când „scena” e plină de copii, prin geamul deschis, „spectacolul” îți intră în casă. Constat că generațiile mai noi de copii, „generația Mini-Max”, poartă nume incredibil de frumoase (în comparație cu generația mea, spre exemplu, când moldovenii își mai botezau copiii cu variante rusificate, precum Fiodor, în loc de Tudor, sau Serghei, în loc de Sergiu). Blocurile din vecinătatea mea sunt populate de micuți pe care îi cheamă Cezara, Cezar, Cristi, Mădălina, Loredana, Mirela etc., ei vorbesc și cântă într-o română perfectă, sunt chemați de părinți care vorbesc o română foarte frumoasă, cu vocale deschise. Mă bucură să văd reabilitatea vocalelor, despre care, acum vreo treizeci de ani, aveam impresia că se vor stinge definitiv (ca urmare a rusificării).

Cu atât mai trist apare astăzi, prin contrast, limba vorbită de oficiali, de politicienii cei mai mediatizați și chiar de unii jurnaliști. În timpul pandemiei, curiozitatea și îngrijorarea mea, care mă îndemnau să caut știrile, se loveau mereu de comunicatele oficiale agramate, întocmite probabil în rusă și traduse parcă prin serviciul Google Translate. Altfel, nu-mi pot explica de ce, în buletinul Ministerului Sănătății, spre exemplu, am tot citit (luni întregi!) formulări absurde, caraghioase, precum „situația la Covid” sau confuzii de termeni (ex.: „tratați” în loc de „vindecați” – o confuzie datorată faptului că, în rusă, cele două sensuri sunt „diferențiate” doar prin mici prefixe: „lecitisia” (a se trata) și „izlecitisia” (a se vindeca)). De ce, după treizeci de ani de „independență și suveranitate” ai RM, textele noastre oficiale sună ca pe vremea URSS, fiind pline de calchieri inutile, dezacorduri și formulări neîngrijite?
Ce e asta, dacă nu umilirea limbii de stat de către funcționarii acestui stat?”

Lucia Țurcanu, critic literar: „Cele mai mari umiliri, din partea vorbitorilor nativi”

„Probabil, cele mai mari umiliri pot fi aduse unei limbi de chiar vorbitorii nativi, cu atât mai mult dacă aceștia sunt așa-ziși „maeștri ai cuvântului”, adică scriitori. Cea mai mare supărare în acest sens mi-au provocat-o câteva volume de versuri apărute la Chișinău în 2019 (nu ale debutanților, nu) și depuse la Uniunea Scriitorilor din Moldova pentru premiile anului. Bunăoară, mă întreb în ce limbă gândește scriitoarea și cum a lucrat redactorul dacă prima frază (din cuvântul introductiv semnat de autoare) conține un calc de care tot încercăm să scăpăm de mai bine de treizeci de ani: „Încep gândurile mele într-o tonalitate minoră, dar cu o lirică optimistă și cu multă sete de viață, cât de grea n-ar fi”. Sau, în textele cu pretenții de poem, un ca introdus pentru a păstra ritmul dovedește deficiențe majore în cunoașterea limbii române: „Guvernatorii cei bogați/ Ce-ați putea ca să luați?…” Și mai gravă este situația când o carte cu texte pentru copii conține nenumărate greșeli de exprimare: „Înainte de-a începe/ ca să faci un lucru-n viață…”

Oxana Gherman, lector univ., UPS „Ion Creangă” din Chișinău: „Instituțiile oficiale publică texte pline de greșeli”

„Mi se întâmplă aproape zilnic să văd în spațiul public (virtual și real) diferite acte de mutilare a limbii române, pe care, din păcate, unii vorbitori le consideră nesemnificative sau chiar inofensive și încearcă să le treacă drept normalitate, aducând ca argument comportamentul lingvistic al majorității. E regretabil că se scrie fără diacritice, când tocmai acestea sunt semnele care etalează specificul limbii noastre, originalitatea ei. E reprobabilă indolența unor reprezentanți ai instituțiilor oficiale care publică texte ce abundă de greșeli. Oare nu e cumva o contradicție flagrantă să încerci să epatezi prin haine și accesorii scumpe și în același timp să te exprimi într-un mod cu totul neglijent, domnilor oficiali? A fi indiferent față de umilirea limbii române în public înseamnă a participa la profanarea unui simbol național”.

Cristian Serdeșniuc, profesor de limba și literatura română, satul Târnova, Dondușeni: „Ar trebui să reeducăm conștiința părinților și a buneilor”

„Încă nu am învățat să ne iubim și prețuim valorile naționale, îndeosebi LIMBA MATERNĂ. Poate că încă suntem urmăriți de propaganda sovietică și de „mutilarea” ideologică, poate încă suntem rătăciți în labirintul dogmatizărilor totalitare (moscovite), dar implicarea Noastră, astăzi, este mai importantă ca niciodată. De multe ori mă ciocnesc cu situații de felul când a vorbi în limba română e o „rușine”, pe când limba rusă e la modă și te face „superior” și „autoritar”, așa cum au făcut-o elitele partinice. Și asta e în satele noastre, în magazine, în instituțiile de stat și în cele private. Suntem văzuți cu alți ochi în momentul în care vrem să avem o limbă română literară, cultă și etichetată. Suntem considerați unioniști sau, în cel mai rău caz, naționaliști. În calitate de profesor de „inimă” română, mă ciocnesc dureros cu această problemă în școală. Ar trebui să reeducăm mai întâi conștiința părinților și a buneilor, care dezaprobă faptul că Limba Română e la ea acasă, mai apoi a elevilor noștri”.

Mariana Jitari, profesoară de limbă și literatură română, Liceul „Spiru Haret”, Chișinău: „Limbă română în RM încă își mai revendică dreptul la viață”

„Limba română în Republica Moldova încă își mai revendică dreptul la viață. O condiție umilitoare în sine, dacă un fapt științific rămâne să fie lăsat la îndemâna politicului și ignoranței.

Totuși, pentru mine, cea mai mare supărare se trage din vorbirea neglijentă, cu greșeli și schimonosiri, a limbii române. Consider că e mult mai grav când ofensa e adusă de pretinșii vorbitori ai acestei limbi, decât de cei străini. Graiul se macină nu prin răutățile și desconsiderarea din partea rușilor, găgăuzilor sau ucrainenilor, ci prin schimonosirea acestuia de către cei care ar trebui să-l păstreze. Dacă noi, vorbitorii de română, cu acte în regulă, cu note mari în certificatele școlare, ne permitem umilirea constantă a limbii, cum am putea inspira admirație și respect străinilor?

Culmea este că, de cele mai multe ori, greșelile de exprimare nu sunt cauzate de necunoaștere, ci de atitudine superficială, inconștientă față de cuvântul rostit. Resimt o suferință aproape fizică atunci când oamenii aleg varianta în rusă a unor cuvinte extrem de cunoscute precum „film”, „bere”, „cașcaval”, „farmacie”, „volan” și altele. Cuvintele noastre, mult mai calde și muzicale, sunt aruncate la coș.

E trist că oamenii, atunci când vor să fie economiști, fac studii în economie, când vor să fie juriști, studiază jurisprudența, dar cu nimic nu-și întrețin rolul și responsabilitatea de vorbitori ai unei limbi. Un dicționar, o emisiune consacrată corectitudinii exprimării, o consultare a specialiștilor ar trebui să intereseze nu doar pe profesorii-filologi sau pe elevi în prag de examen, ci pe fiecare consumator de logos”.

Sondaj de Irina Nechit