Basarabia în memoriile scriitorului Vintilă Horia

209
0

Valentin Nicolau, directorul editurii Nemira, înainte de a deceda subit, dorea să-şi asume publicarea integrală a operei lui Vintilă Horia (1915-1992). Acest proiect este realizat acum de editura Vremea din Bucureşti, director Silvia Colfescu. Este un fapt de cultură extraordinar, care se va finaliza în momentul când vor fi adunate şi miile de articole, eseuri şi poezii, publicate în ziare şi reviste din lumea întreagă.

Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naștere, organizatorii  simpozioanelor Vintilă Horia la Craiova şi Madrid, Cristian Bădiliţă şi Cristina Horia, au căutat în biroul scriitorului un jurnal inedit, despre existenţa căruia C. Bădiliţă ştia, dar nu bănuia că textul este scris în română, întrucât Vintilă Horia până în 1989 nu scrisese proză decât în franceză, spaniolă şi italiană. Mare surpriză am avut citind acest jurnal: Vintilă Horia. Memoriile unui fost săgetător. Buc.: Vremea, 2015. Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu.

Din romanul Dumnezeu s-a născut în exil, cunoscut mai bine datorită premiului Goncour care i-a fost acordat în 1960, desprindem ideea că cine este cetăţean al cerului trăieşte ca în exil viaţa sa în patria terestră. Să urmărim „primele cânturi ale epopeii”, cum numeşte în prefaţă C. Bădiliţă viaţa lui Vintilă Horia, cu interesul sporit de apartenenţa noastră la spaţiul copilăriei evocat de autorul acestui jurnal.

Din anii mulţi aleg copilăria

scrie Vintilă Horia într-o poezie a sa. „Toate, după cum ştim cu toţii, încep în copilărie şi niciodată nu mai ies de acolo. În copilul Iisus stătea, ca în icoane şi fresce, tot ce avea să se întâmple mai târziu, dar şi ceea ce copilul lăsase în urmă, înainte de exilul din carne. Astfel ne desfăşurăm metafizic pe toate dimensiunile aparent temporale şi fizice ale vieţii… Personagiile mele trec întotdeauna prin proba copilăriei, prin „punerea la încercare”, cum spune Toynbee vorbind despre popoare. Căci şi popoarele au o copilărie a lor, de care totul depinde în desfăşurarea propriei lor călătorii spre împlinire”.

Oraşul Cahul este cel pe care micul Vintilă şi-l aminteşte din anii cei mai fragezi. „Începea atunci un roman al formaţiei, care e, de fapt, viaţa fiecărui om în parte, demnă de a deveni o carte, adică un manual educativ”. Compară  viaţa omului cu cea a unui copac, „vreau să spun o existenţă cu rădăcinile în pământ şi cu frunzele în cer. Eu veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească…Mă văd  prin 1918 sau 1919, la Cahul, unde tata fusese numit director al Camerei de Agricultură în acel ţinut proaspăt recuperat. Îmi aduc mai puţin aminte de casă, cât de un fel de magazie, aşezată lângă un grajd, unde mă duceam în fiecare zi să mă joc într-o trăsură părăsită. Făceam când pe vizitiul, când pe călătorul, alungând găinile care se ouau când pe capră, când pe canapeaua din spate. Mă fascina frâna din dreapta, care mă ajuta probabil să mă închipui alergând pe margini de prăpastie, pe drumuri periculoase, prin păduri pline de primejdii. Atât m-a scos din minţi trăsura părăsită, însă plină de viteze şi de riscuri, încât într-o zi am fugit de acasă, probabil mânând caii închipuiţi ai trăsurii mele, mai tare pe gând decât pe o realitate, pe care mintea mea de copil de patru ani nu o recunoştea nici pe departe. Mă văd umblând pe marginea unor râpi galbene şi dezolate, într-o dimineaţă însorită, ducându-mă cine ştie către unde, căci nu-mi aduc deloc aminte de ce se întâmpla în mintea mea. Unde voiam să ajung? Ieşisem din oraş pe un drum prăfos şi cald, probabil o luasem fără să ştiu spe Bucureşti, Roma, Buenos Aires, cu decenii înainte. Luasem calea exilului  şi a depărtărilor, împins de ceea ce mai târziu avea să fie precis elan vital. Un prieten de-al părinţilor mei mi-a ieşit în cale, a oprit un fel de brişcă (şaretă) cu un cal, m-a întrebat ce căutam acolo, m-a suit lângă el şi m-a dus acasă. Fratele meu s-a născut după acea întâmplare, care e şi ultima amintire din Cahul”.

Prin 1985, când scria aceste rânduri, se gândea la semnificaţia acelor prime contacte cu viaţa, cu drumul către propriul destin. Primul  Război Mondial începea încă înainte de a împlini un an: „fugă prin ţara înspăimântată, refugiu, exod, revoluţie în Rusia vecină, tragedie umană înscusă  dintru începuturi  în destinul unui copil, a cărui viaţă de mai târziu…n-a fost altceva decât reproducerea fidelă, în imagini mărite, a acelei uverturi semnificative, trasând vizibil iniţialele cu care trebuiau să înceapă cuvintele întregi de mai târziu. În acest fel fiecare viaţă devine ceea ce se cheamă un destin”.

De la Cahul, familia sa ajunge în centrul provinciei reunite cu ţara. „La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de care-mi aduc aminte. Era deci în 1920, când tata ajunsese să fie numit director al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii. Locuiam într-o casă mare, cu o grădină în spate, care mi se părea o pădure plină de tentaţii şi de posibilităţi de aventură, unde am făcut multe şi uluitoare descoperiri. A fost primul contact cu lumea vegetală, cu liliecii care înfloreau, evident, pentru mine şi cu stânjeneii din faţa scării care cobora din salon în grădină. De Sfinţii Constantin şi Elena, deci de ziua mamei, au înflorit, cred, şi unii şi alţii, în orice caz am în amintire această contemporaneitate în violet, cu parfumurile ei caracteristice, care şi acuma mă fascinează. De câte ori întâlnesc pe drumuri atât de îndepărtate de drumurile de atunci, lilieci în floare sau stânjenei, mă opresc şi mă aplec sau mă înalţ, peste garduri străine, ca să le simt parfumul şi delicata atingere vegetală, ridicate ca nişte cupe pline în sănătatea zilelor de atunci. Odată, în drum spre Lausanne, în vacanţa de Paşte a lui 1961, conducând prima mea maşină de după război, după mulţi ani de strânsoare, am oprit pe marginea şoselei în faţa unei case cu grădină. De o parte şi de alta a gardului, liliecii şi stânjeneii înfloriseră într-un fel de cascade sincronice. Eu respiram petalele şi, ca întotdeauna, aveam în minte grădina de la Chişinău de ziua mamei, o vedeam pe mama coborând scările, apoi musafirii umplând casa şi grădina, într-o atmosferă de plenitudine pe care de atunci rareori am mai trăit-o. Totul era întreg, satisfăcător, îmbelşugat, perfect în culoare, formă şi intenţie, lumea oamenilor şi lumea întinsă, cum ar fi spus Descartes (res extensa).”

În volumul de poezie Viitor petrecut, Vintilă Horia vedea cu aceşti ochi patria din copilăria sa: „Românie, ban rotund” şi îndemna: „Dacă vreţi să nu muriţi/ În rotund să vă numiţi!”

A făcut parte dintr-o familie plină de oameni importanţi, mulţi dintre ei  militari. Din copilărie, lectura lui preferată era cea despre Ştefan cel Mare, dar nu legende aproximative, ci cărţile serioase ale lui Radu Rosseti despre „chipul cum făptuia războiul” marele voievod. Şi mai interesant este numele  dat de Vintilă Horia acestei provincii, pornind de la imprudenţa ruşilor de a o numi aşa. El o numeşte constant Basarabia ştefanitică şi descifrează astfel: Basarabia, de la Basarabii munteni, Ştefaniticul, de la marele principe Muşatin. „Din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României”.

Întâlnirea cu  Dumnezeu s-a petrecut atunci

Schitul Condriţa, a cărui istorie începe la 1517, a obţinut statut de mănăstire după 1918 şi se afla în aceeaşi arie geografică cu mănăstirea Căpriana, pe malul râuleţului Catarha. În secolul XVIII, monahii de aici, deşi erau subordonaţi mănăstirii Căpriana, se aflau în legătură şi cu iscusitul povăţuitor Vasile de la Poiana Mărului, Buzău. În secolul XX, comuniştii au desfiinţat mănăstirea şi au plasat acolo un „pionerskii lagheri Zoia Kosmodemianskaia”.  Dar ce a însemnat locul acesta pentru un copil din România întregită: „Condriţa a însemnat intrarea mea în misterul bisericii. Natura îmi intra în conştiinţă odată cu fiorul religios, care mi-e, şi el, înfibrat în spirala genetică din care nimeni nu are ieşire. Contactul cu mănăstirea Condriţa n-a fost de fapt decât o luare de cunoştinţă, o iluminare a unui fragment ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi, şi acea zi a început în mijlocul unui peisaj în care mistica se amesteca cu sevele din caise şi cireşe, cu apele de la poalele colinelor şi cu toaca măiastră care cânta pretutindeni şi pe toate le acoperea cu sunetul ei de ornic mistic, din care parcă toate se năşteau şi în sunetul căreia toate se coborau să renască. Era un timp separat de timpul din ceasuri… erau orele interioare, ale meditaţiilor şi zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii”.

Aceşti intelectuali petreceau Duminica în biserică. Iar fiul lor aduna tot ce putea ca să-şi ridice „o primă treaptă. Creşteam ca să cunosc. Problema existenţei-pentru-cunoaştere mi-am pus-o mult mai târziu, când treptele crescuseră la număr şi calitate, însă faptul era acolo, ascuns în mine şi dezvăluirea avea loc în fiecare zi, fără ştirea mea. Oricum, ştiu că lumea din jur, făcută din colinele Basarabiei ştefanitice şi din acele voci interioare care rimau cu mănăstirea şi cu livada, a constituit o dualitate trup-suflet, din care sunt şi acum făcut.”

Geo Bogza publică în 1939 cartea „Basarabia, ţară de pământ”, carte cu valoare documentară. Vintilă Horia confirmă că pe atunci călătoria cu automobilul era un fel de întreprindere eroică, pentru că drumurile erau de pământ, şi nu numai în Basarabia. Dar numai în Basarabia, noaptea,  sub obloane „răsunau bubuituri de pietre sau de gloanţe de revolver. Casele autorităţilor erau atacate de agenţi sovetici. Mama s-a îmbolnăvit de nervi şi a trebuit să plecăm. Tata îşi întrerupea  astfel o carieră strălucită, în graba panicii, provocate de boala mamei.  Bunica din partea mamei, care fusese profesoară, l-a dus la Roman, de unde i-a cumpărat un ghiozdan, o călimară, cărţi, creioane. Clasele primare le-a făcut la Bucureşti.

După Războiul al Doilea Mondial, scria din exil: „Am scrijelit cu unghii avide pereţii continentelor”. Şi „pentru a supravieţui fără să-mi pierd minţile, am hotărât să lărgesc frontierele ţării mele şi să consider  Europa ca pe o patrie mare”, susţinea Vintilă Horia într-un interviu publicat în ziarul spaniol Arriba în 1966. Doar la Assisi, o mănăstire din Italia, a mai trăit o epoca fericită din viaţa sa, un an întreg (1945-1946), „care mă întorcea metamorfozat la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale…Era a doua naştere pe tărâmul celălalt, al exilului, care se constituia cu încetul într-un teritoriu animic, care se despărţea pe nesimţite de continentul originar (probabil pentru totdeauna), însă ducea cu el către cine ştie ce spaţii necunoscute tot ce fusesem de la început.”

La Milano întâlneşte pe basarabeanul Eugen Coşeriu, pe atunci gazetar la un ziar de după-amiază. „Căsătorit cu o uruguaiană, puţini ani după acea perioadă tulbure, când toţi ne căutam locul pe unde să ne întoarcem la perfecţiunea din noi, Coşeriu a emigrat la Montevideo, unde şi-a început strălucita carieră de lingvist”.

Nu citeşti o pagină fără să te impresioneze formulări memorabile: „Popoarele formau un timp şi un spaţiu pentru Apocalips… Pe aceste dimensiuni mă readunam din cioburi”. În 1968, publica şi romanul de dragoste „O femeie pentru Apocalips”, tradus de Mihaela Pasat şi apărut la Bucureşti în 2007.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here