Satira și umorul la datorie

 Se apropie 1 aprilie, Ziua umorului, a păcălelilor de tot felul. Lumea se distrează mai puțin decât în alți ani, râde mai puțin, pentru că are destule  motive de tristețe, de când e război în țara vecină. Războiul din Ucraina, starea lui de neliniște, vrem noi  sau nu vrem, ni s-a transmis și nouă. Chiar dacă încercăm să glumim și să ne veselim, râsul nostru nu mai este cel de acum un an și ceva.

După războiul de la Nistru, din 1992, am avut nevoie de timp pentru a ne învăța să râdem din nou ca pe timpurile de pace. La o distanță de 30 de ani de la tragicele evenimente de atunci, cineva a avut însă grijă să ne reamintească de toate ororile, semănând ură și încrâncenare, moarte și frică, foame și frig, deznădejde și nesiguranță. Este adevărat că toate aceste lucruri se întâmplă la o anumită depărtare de noi, dar asta nu înseamnă că nu ne pasă, că nu ne fură liniștea și pacea, cu care începusem a ne obișnui.

De la o vreme încoace, de la Moscova ni se face din deget să stăm cuminciori, să nu vrem prea multe că uite ce se întâmplă dacă nu asculți de tătuca. Ni se dă de înțeles că am putea urma noi și, bineînțeles, nu ne mai vine așa de tare a râde… Simțul salvator al umorului însă nu ne este afectat definitiv, iar regenerarea lui este necesară și obligatorie.

Pentru sănătatea fizică și morala a omului, umorul are o importanță deosebită, el fiind „medicament gratuit”, „panaceu pentru toate bolile”. Când cineva dorește să nu mai râzi, să nu zâmbești, pentru că îl deranjează acest lucru, acest cineva îți dorește, de fapt, să nu te simți bine. Iar când teroarea și frica, violența și haosul vin în casele tuturor oamenilor și de pe fața lor dispare zâmbetul, poate avea loc o mutație ce modifică codul genetic al întregii națiuni.

Medicii, și nu doar ei, știu cât de importantă pentru om este starea de bine, de beatitudine, cum se mai spune. Din surse științifice, starea de suferință și angoasă indusă deportaților, întemnițați și maltratați, se transmite până la a treia, a patra generație…

Să fie oare întâmplător faptul că, din când în când, imperiul răului pornește câte un nou război împotriva celor care îl înfruntă, fie măcar și cu un cuvânt sau o propoziție? Deranjul și ura patologică pentru aceea că îți iubești țara și neamul, istoria și limba, însoțite de agresiune și dezmăț, subminează valorile și sunt operate pentru a distruge tradiția, înțelegerea și voia bună în casele moldovenilor de mai bine de două veacuri.

Cu toate acestea, ca printr-o minune, „după ce trece valul”, se aud din nou râsete, oamenii încep să se lumineze la față, iar câte unul mai mucalit îi înveselește pe toți cu o vorbă de duh, cu o glumă meșteșugită, spusă cu un haz aparte. Semn că simțul umorului nu a murit și nu mor caii când vor câinii.

Din rândul oamenilor simpli s-au ridicat și se mai ridică poeți satirici, epigramiști care devin o forță de temut pentru cei cărora le-ar conveni să îi vadă doar cu fruntea în țărână, supuși până la prostie, neieșind din cuvântul și pravila lor.

Cei care nu s-au temut să rostească și să rostuiască cuvintele ca arme de apărare împotriva demolării noastre spirituale au știut cum să râdă de nesăbuința  dușmanului. Poezia și epigrama satirică erau prezente la mitinguri și la Adunările noastre naționale, iar mulțimea de oameni veniți la ele aplauda și îi aclama pe cei care băgau trotil politic sub temelia imperiului.

Să nu credem însă că nu avem nevoie și în continuare de satiră și umor. În Basarabia ele sunt mai mult decât necesare.