România: o democrație în declin? (II)

673
0

Să fi pierdut oare o bună parte din populația României gustul pentru democrație? Cum altfel s-ar explica simpatia crescândă de care se bucură în țară un partid antidemocratic în esență? Este o întrebare dificilă, la care nu poate exista un răspuns univoc. În rândurile de mai jos, voi încerca, totuși, să ofer unul din răspunsurile posibile.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

AUR a țintit și a câștigat, în fond, electoratul rămas orfan după dispariția carismaticului Corneliu Vadim Tudor, un politician cu un discurs foarte asemănător celui promovat în prezent de echipa lui George Simion. Faptul în sine nu ar trebui să alarmeze, căci prezența pe piața politică a unei mișcări sau a unui partid cu agendă ultraconservatoare, eurosceptică, naționalistă și antiliberală a devenit, în ultima vreme, o constantă chiar și în cele mai civilizate țări de pe glob. Există foarte puține țări europene în care fenomenul acesta să fie marginal sau cvasiabsent, iar țara cea mai zguduită de extremisme de tot soiul este chiar Franța, unul dintre leagănele democrației moderne. În aceste împrejurări, dar și din cauze istorice și culturale evidente, România nu putea fi o excepție de la regula generală.

Ce ar trebui să ne alarmeze cu adevărat nu este atât cererea crescută de extremism politic și oferta pe măsura cererii, cât faptul că popularitatea AUR a depășit cu mult bazinul electoral configurat de Partidul România Mare și, în momentul de față, poate miza deja pe votul unui român din cinci. Iar dacă adăugăm la aceste 20% și o bună parte a electoratului PSD, încă nostalgic după epoca în care democrația era o formalitate, obținem un tablou de țară dezolant – cu două treimi din populație indiferentă politic și cu o treime antidemocratică din treimea rămasă, România pare a fi pe buza prăpastiei.

De aici, tonul pesimist al comentatorilor de la București, care vorbesc tot mai apăsat despre declinul instituțiilor și practicilor democratice, dar și, mult mai primejdios, al înseși ideii de democrație. Oamenilor le este tot mai egal cine și cum îi guvernează, pe când o parte semnificativă din cei pe care nemulțumirea îi scoate din indiferență își doresc o guvernare care nu are nevoie de consensul social pentru a-și impune voința. O rețetă a dezastrului, s-a zice, care nu poate fi evitat nici dacă alianța celor două partide mari ale țării va lăsa din nou AUR în opoziție după următoarele alegeri. De ce nu poate fi evitat? Pentru că, la cum guvernează împreună, PSD-PNL nu au cum să consolideze credința românilor în democrație, astfel încât starea de spirit antidemocratică riscă să câștige și mai mult teren după scrutinul din 2024. Argumentele care susțin atitudinile și viziunile nonliberale au ajuns să fie, pentru numeroși cetățeni români, mult mai convingătoare decât cele care afirmă virtuțile democrației.

Toate aceste lucruri se întâmplă într-o perioadă destul de bună pentru economia românească, aflată în creștere, în ciuda crizei globale, și beneficiind de fondurile europene pentru PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). Ceea ce ne convinge încă o dată de faptul că economia nu este întotdeauna decisivă în opțiunile politice ale populației. Ba dimpotrivă, tocmai într-o economie sănătoasă, discrepanța între PIB-ul dătător de speranțe și utilizarea ineficientă, inechitabilă sau, pe de-a dreptul, stupidă a resurselor financiare acumulate sporesc cel mai tare dezamăgirea cetățenilor față de clasa politică. Când costul unui kilometru de autostradă bate record după record, dar se construiește cu țârâita, când numai pensiile speciale constituie aproape un 1% din PIB (pentru comparație: cheltuielile de apărare nu depășesc 2,5% din PIB), când planurile, programele, inițiativele și proiectele statului eșuează din cauza incompetenței birocratice sau a gestionării proaste a fondurilor, când, la un produs intern brut de 300 de miliarde de euro (peste 15 000 per capita), România membră a UE încă nu este pe deplin digitalizată etc. etc., este firesc ca cetățenii să fie supărați și să caute soluții alternative. Le caută însă acolo unde cele mai inteligibile strategii sunt „naționalizarea“, lupta cu „finanța globală“ și cu transnaționalele, protecționismul economic și redistribuirea „mai echitabilă“ a resurselor financiare (altfel spus, creșterea asistenței sociale), dar fără un plan concret de suplinire a acestora în noile condiții, generate de „suveranism“, iar de facto – izolaționism.

În Occident, partidele de tip AUR exprimă și exploatează insatisfacția populară cauzată în special de politicile în domeniul migrației, care periclitează structurile sociale înrădăcinate, schimbă raporturile demografice, creează probleme de integrare, pun noi presiuni pe buget etc. În România, nu există o problemă propriu-zisă a „străinilor“, ci doar fabulațiile conspiraționiste ale unor politicieni și demagogi iresponsabili, care sesizează mâna „ocultei“ în toate rateurile nației. Există, realmente, o problemă a „autohtonilor“ care cârmuiesc prost nația, numai că, în viziunea conspiraționistă, aceștia o fac nu pentru că primesc „străini“ în țară, ci pentru că sunt dirijați din umbră de „străini“. Căci poporul în sine e virtuos și nu poartă vină pentru nimic, pe când liderii lui politici „s-au vândut străinilor“.

Iar poporul, care a avut la dispoziție democrația tocmai pentru a-și pune la punct reprezentanții, alege acum anularea democrației, crezând că, astfel, își pedepsește vechea clasă politică și, dintr-o lovitură, își rezolvă toate problemele. De aici, paradoxul care a distrus în ultima sută de ani câteva națiuni și care pare acum să submineze viitorul României: având la dispoziție cea mai eficientă măciucă politică (mecanismele de control democratic asupra puterii), oamenii preferă, până la urmă, să o lase pe mâna unei singure forțe politice. Iar neasumarea erorilor din trecut și a neajunsurilor din prezent, ca și refuzul peren al responsabilității și implicării civile, sunt cauza primă a derapajului oricărei societăți de la democrație spre populism, autoritarism și, uneori, chiar totalitarism.

Prin urmare, nu existența în sine a unui partid ca AUR este adevărata problemă a societății românești de azi, ci faptul că cele mai pregnante și mai costisitoare neajunsuri, prejudecăți și resentimente ale acesteia și-au (re)găsit expresia într-un partid. Adică au căpătat conștiință de sine și au luat formă politică. Tot ce era privit încă ieri ca marginal, umilitor și blamabil s-a apropiat azi vertiginos de miezul vieții politice și al dialogului social, devenind, astfel, acceptabil. Și dacă ieri ți-ar fi fost rușine, într-un sondaj, să nu manifești empatie cu un popor care luptă pentru supraviețuire și să justifici niște criminali de război, azi poți să afișezi, fără nicio grijă și în asentimentul unui public solidar și vizibil, întreaga lașitate și mediocritate ce te caracterizează. Căci anormalul devine normă într-o societate în care democrația se reduce, în cele din urmă, la slobozenia gurii. Dar mai ales la libertatea de a lovi cu barda, inclusiv în craca pe care stai.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE