Pianistul

Să nu credeți cumva că e povestea unui muzicant. Departe de așa ceva. Nistor e hoț de meserie. Meșter nemaipomenit în arta asta.

E cu adevărat o artă să bagi mâna în buzunarul cuiva și să nu te simtă victima, sau să pătrunzi într-o casă și abia peste o habă de vreme să-și dea stăpânii seama că cineva le-a cotrobăit prin lucruri și că le-a ciordit ce aveau ei mai scump în gospodărie.

Avea Nistor degete lungi și subțiri, albe și îngrijite mâinile lui și îmbrăcat întotdeauna la patru ace. Cel care îl vedea prima dată se gândea în sinea lui că neapărat o fi fiind persoana asta cu înalt statut social. Pentru că Nistor și vorbea frumos, cuvinte alese avea pentru fiecare încât te simțeai și tu în prezența lui oarecum mai deosebit.

Degete lungi și subțiri, mâini albe și îngrijite

Porecla de pianist i-au dat-o cei din breaslă. Ca un veritabil specialist își făcea meseria. Lucrau în doi. Partenerul lui, un oarecare Ilie, trebuia să găsească victimele, dacă erau în transport, să le observe și să le indice. Apoi Nistor al nostru trecea la treabă.

A  crescut și s-a educat într-o familie de învățători, care lucrau la o școală din suburbia Chișinăului. Mai avea un frate și o soră, dar care, cu timpul, s-au înstrăinat de Nistor. Firește că din vina lui. Trăgea familia cu obrazul ori de câte ori îl scoteau pe acesta din fel de fel de daravele.

De mic, Nistor era oarecum altfel decât frații lui. Buclucaș, pus pe năzbâtii și nimeni nu știa la ce să se aștepte de la dânsul. Învăța bine la școală și, firește, ca tot omul care se respectă, a făcut și o facultate. Avea Nistor diplomă de inginer, dar nu și-a făcut niciodată meseria pe undeva. La ce bun, se gândea el, dacă  își câștigă banul ușor, fără bătaie de cap.

Și un hoț are grijă de sănătatea lui

Era destul să urce dimineața în transportul public, când era aglomerație firește, și se făcea într-o oră – două cu câteva miare. Și ce-i mai trebuie omului pentru fericire? Dar să nu credeți că, formal, nu avea un loc de lucru, îi creștea stagiul într-un trust de construcție. Salariul lui îl primea cineva din administrație.

Nu era urât bărbatul și, bineînțeles, plăcea femeilor. Când a ajuns la treizeci și șase de ani, a hotărât să se însoare Nistor. Și nu cu oricine, dar aleasa neapărat să fie medic, una la părinți și dintr-o familie bogată. A găsit-o pe Irina la o clinică, unde din an în an își făcea niște teste medicale, vezi bine, și un hoț trebuie să aibă grijă de sănătatea lui.

Irina era dintr-o familie de chirurgi. Mamă-sa încălzea un loc la Ministerul Sănătății, iar tatăl fetei era în fruntea unei clinici private. Frumoasă și alintată în familie era copila. Părinții o sorbeau din ochi de dragă ce le era. Când și-a adus fata mirele acasă, l-au cercetat din ochi toate rudele care au fost chemate la întâlnire.

Nistor cucerește familia miresei

Așa se obișnuia la dânșii, dacă intră cineva nou în clanul lor, trebuia să-l pipăie, naiba știe peste cine mai dai… Să vezi că le-a plăcut Nistor, avea omul prezență, adică stil, și, meșteșugit la vorbă cum era, i-a cucerit din prima.

Și clanul l-a impresionat pe mire. Vezi bine, majoritatea intelectuali și doar buneii de-o parte și de alta erau țărani, dar gospodari și bine văzuți în localitățile lor. A trecut testul Nistor și s-a însurat într-o primăvară cu Irina lui. Nici părinții fetei, nici ai lui nu bănuiau că are bărbatul și a doua meserie, cea de hoț.

Se lăfăiau în bani. Pe deoparte părinții fetei le dădeau, pe de alta, și Nistor aducea acasă destul ca să le ajungă. Firește, nu din salariul lui de inginer. Îndată ce i s-au născut copiii, trei la număr, părinții Irinei ar fi făcut totul pentru familia fetei. Deși nu era nevoie, dar, mă rog, de ce să refuzi, dacă-ți vine banul la casă fără osteneală și nu te obligă la nimic?

De unde i se trage faimoasa poreclă

Irina a lăsat serviciul, dar avea ore de consultație la un spital și la clinica lui taică-său, tot cu gândul să aibă stagiu de muncă. Pentru că anii trec și se apropie ziua când începi a trăi din pensie…

Cum de l-au poreclit cei din breaslă Pianistul? A fost în ziua când a reușit doar în trei ore să ușureze buzunarele și poșetele victimelor cu aproape cinzeci de mii de lei. Și nu l-au simțit, nu l-au observat, ba s-a implicat bărbatul în căutarea făptașului împreună cu alți pasageri din autobuz.

A semnat protocolul poliției, a depus mărturii, a compătimit victima, oferindu-i și niște bani, să aibă păgubașul cel puțin pe-o zi de cheltuială.

Vă spuneam data trecută cum l-au poreclit cei din breaslă Pianistul. S-a întâmplat după ce a reușit, doar în trei ore, să curețe buzunarele și poșetele unor victime de aproape cinzeci de mii de lei. Și nimeni nu l-a simțit, nu l-a observat, mai mult decât atât, făptașul s-a implicat și el în căutarea hoțului împreună cu alți pasageri din autobuz. A semnat protocolul poliției, a depus mărturii, a compătimit victima, oferindu-i și niște bani, să aibă păgubașul cel puțin pentru o zi de cheltuială.

Prins în flagrant delict

Dar vă dați seama că fura Nistor nu numai bani. Punea mâna pe documente, facturi, contracte, tot ce putea scoate bărbatul din poșetele femeilor și borsetele bărbaților. Vă spuneam, era un meșter nemaipomenit. Dar pentru că nu avea nevoie de acte străine și nici să le arunce nu-l lăsa inima, i le dădea partenerului să le întoarcă victimelor contra unor sume de bani.

Dacă prădau apartamente și scoteau din ele lucruri scumpe, obiecte rare, în special bijuterii și aparate electronice, trebuia să le ducă undeva. Și tot Pianistul veni cu ideea să închirieze un apartament să le fie lor, celor din breaslă, ascunziș la grea încercare. Ori de câte ori aveau nevoie de un cadou pentru vreo petrecere, se ducea Nistor sau altcineva din gașcă la apartament și alegea de acolo un obiect pe plac.

Așa s-a întâmplat că unul dintre ei, hoț și el, s-a prins. La o petrecere i-a înmânat gazdei o brățară cu diamante. Lucru scump de tot. Ce nu știa hoțul, și nici nu bănuia măcar, că lucrul acela a fost furat chiar din casa unde se dădea petrecerea și că brățara avea un semn anume, pe care-l cunoștea doar stăpâna.

Darnic din bani furați

Aceasta imediat a chemat poliția crezând că tocmai el e făptașul. Dar a negat hoțul și, la câteva zile, l-au eliberat. De atunci n-au mai făcut așa ceva. Fiecare hoț își ducea marfa undeva, o vindea, o ascundea, treaba lui ce făcea cu ea, numai să scoată un ban în plus pe ea.

Pianistul, dimpotrivă, dacă fura ceva și nu-i trebuia în gospodărie lui sau copiilor, rudelor, vă dați seama, era cu mare dare de mână dacă obiectele nu erau ale lui, le împrăștia cui și ce dorea. Locuia într-un imobil în regiunea Dokuceaev și avea în gospodăria lui tot ce-și dorește. Ce era în plus dăruia.

În anii din urmă, Pianistul-Nistor călătorea foarte mult, mai ales peste hotare. Spun gurile rele din mahalaua lui că-și cumpărase vile și case în țările pe care le vizitase cu familia și ar fi voit să se mai întoarcă acolo. Cât timp lipsea, le dădea în arendă prin diferite agenții. Și oricum un ban îi picura în pungă.

În plus cumpărase și acțiuni la bănci, era partener de afaceri la câteva întreprinderi mici. Cum zicea el: „Nu de bani am nevoie, ia să ajut omul acesta la nevoie. Dacă o să reușească să-și lărgească afacerea, o să-mi prindă și mie bine”. Vă dați seama că pentru darea lui de mână se bucura de o simpatie fără margini printre măhăleni sau cunoștințe.

L-au dat de sminteală partenerii

Ultima achiziție și-o făcuse în Elveția. Pentru că-și însurase copiii, avea deja și cinci nepoți, se gândea bărbatul să se retragă la bătrânețe tocmai acolo cu traiul. Avea peste șaizeci de ani, și cam uitase de hoție. Nu mai era atât de abil și nici nu dorea să riște.

Pe parcursul vieții, a fost arestat de câteva ori. Dar scăpa de fiecare dată ușor. Mituia pe cine trebuie și nu mai ajungea dosarul lui în judecată. Mai avea și un avocat, dea Domnul fiecăruia așa un specialist, că-l scotea de la nevoie, jonglând cum vroia cu legea.

Cum zicea Pianistul, l-au dat de sminteală partenerii. Pentru că-i schimba mereu. Vezi bine, cei de-o seamă cu dânsul ori nu mai erau în viață, ori că demult dormeau prin pușcării. Și din astă meserie trebuie să știi să pleci la timp.

Moartea ușoară a lui Nistor-Pianistul

În ultima vreme, avea probleme cu inima… E și de înțeles, nu e ușoară munca de hoț. Pe lângă nervi de oțel, pe lângă abilitate, mai trebuie și să te descurci în situații excepționale. Că nu era prost Nistor-Pianistul v-ați dat și dumneavoastră seama.

Mă gândesc eu, să fi trăit în alte vremi, ar fi fost bun omul acesta și de prim-ministru. Că astăzi avem hoți oriunde vrei – și sus, și jos, pe de-a lungul și pe de-a latul, dar niciunul cu dare de mână ca Pianistul-Nistor. Mă veți întreba dumneavoastră și vă înțeleg curiozitatea, ce-au zis rudele când au aflat că Nistor toată vețișoara lui a fost hoț de meserie? La început n-au crezut, apoi s-au amuzat copios, iar cei cu obrazul subțire s-au înstrăinat de dânșii…

 A murit Nistor-Pianistul într-o dimineață acum două săptămâni. Tot îl striga nevasta de la bucătărie: „Vino, omule, cafeaua-i gata!”. „Vin, acuși vin!”, răspundea el. L-a mai chemat o dată și, dacă văzu că nu apare, se duse Irina să vadă ce-i la mijloc. Era mort de-a binelea…