Vremea cărţilor

888
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Ieşi din casă şi vezi un oraş mort. Ca într-o distopie (d.e. Casa lui Bradbury), în care oamenii au dispărut şi au rămas doar construcţiile unei civilizaţii bizare – urma trecerii lor prin lume. E carantină şi, mai des, urmăreşti prin geam tabloul lumii. Acelaşi. Deschizi televizorul. Schimbi postul. Nimic nou. Aceleaşi oraşe pustii, aceeaşi voce metalică ce contabilizează bolnavii şi morţii. Şi îţi dictează: stai acasă! O nebunie, făcând lumea să trăiască aceeaşi panică, să gândească la fel, indiferent de rasă, vârstă, intelect. Şi un comandament unic al acestor mişcări uniformizate în persoana Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (ce ironie orwelliană în ultimul cuvânt!).

Deschizi calculatorul şi faci ocolul lumii (spre deosebire de TV, aici ai iluzia că alegi tu). Navighezi curajos, ca Vasco da Gama în căutarea Indiilor inedite, dar rezultatul căutărilor e acelaşi (citeşte tabloul descris mai sus)! După ce ai privit revoluţii, războaie şi catastrofe în direct, iată că ai – în premieră mondială, eşti avantajatul sorţii! – o pandemie on-line. Spre deosebire de primele, în care ai fost spectator (de vreme ce le priveai, erai în afara lor), aici nu mai eşti martor, ci potenţială victimă… Aşa ţi se sugerează, insistent. Te mai miri că-ţi sare tensiunea?

Azi, singurii mântuiţi sunt cei care citesc cărţi. Cei care se pot abstrage „soluţiilor” ce agravează situaţia şi lumii înnebunite, inspirată din sursele fluide ale reţelelor unificatoare. În acest context nivelator, cărţile nu sunt doar remediu, sunt panaceu.  Singularitatea autorului de cărţi produce o singurătate salvatoare, a cititorului, care se poate izola efectiv de această lume prea comună, înnebunită de neştire, deşi e făcută numai din ştiri. Pe cât de constrânsă fizic e libertatea cititorului în exterior, pe atât de nelimitată este ea în interior. Ca în poemul eminescian: „iară ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă…”

Urmăriţi imaginile (sculpturi, picturi sau fotografii) în care oamenii citesc. Oricât de interesant anturajul, „acţiunea” tabloului, intriga lui e în cartea pe care o ţine în mână personajul. Poziţia, privirea, expresia feţei, concentrarea şi alte detalii care îi trădează starea – toate îşi proiectează forţa de iradiere în interiorul cărţii: fereastră spre lumile miraculoase pe care le reprezintă. Detaliile sunt estompate de starea de concentrare a cititorului. Şi nu e vorba doar de cumintele „tablouri cu cititori”, ci şi de provocatoarele portrete… „oximoronice”, cum le numea un coleg.

Iat-o pe Marilyn Monroe citind din Ulise al lui Joyce, în costum de baie, ciufulită şi nemachiată (celebrul portret fotografic al Evei Arnold). Iată o pictură reprezentând o cititoare nudă (sic!) în fotoliu (Femeie citind de Théodor Roussel). În alt caz cititoarea nudă este sfânta Maria Magdalena (tabloul lui Emmanuel Benner Maria Magdalena în deşert). Nuditatea (sau semi-nuditatea, în cazul actriţei americane), ca şi pozele personajelor exprimă o neglijenţă şi indiferenţă faţă de propria lor imagine. Ele sunt atât de mult concentrate asupra lecturii, încât nu se mai îngrijesc în niciun fel de cum „arată”. Pictorii/ fotografii le surprind „poza”, dar personajele sunt, cu toată fiinţa lor, în lumea cărţilor, spectacolul adevărat e acolo. E ca şi cum eroinele s-au dezbrăcat de materialitatea acestei lumi şi s-au topit definitiv în lumea virtuală a lecturii, s-au lăsat seduse ireversibil de frumuseţile şi tentaţiile altei lumi.

Într-o scenă frumos contrapunctată de fotograful francez Nicolas Tikhomiroff , un soldat vietnamez, la postul său (în turnul de pază), citeşte. Austeritatea cadrului nu neglijează detaliile, dimpotrivă, le pune în evidenţă: puşca, rezemată de un suport, o masă de lemn cu o cratiţă pe ea, având un polonic sau o lingură mare sub capac, un câmp vizual în depărtare (parcă-i aşteptarea mitică din Deşertul tătarilor al lui Buzzati). Dincolo de astea, soldatul, stând pe scaun într-o poză nu tocmai comodă, concentrat în lectură, e departe de ceea ce (nu) se întâmplă aici, la post. Aceeaşi senzaţie o produce tabloul pictorului britanic George Dunlop Leslie Alisa în ţara minunilor (1879), în care mama îi citeşte fiicei din cartea lui Lewis Caroll, iar fiica e cu gândul în acea lume, uitând de păpuşa ce doarme părăsită pe canapea. Ele nu joacă un spectacol pentru noi, ambele fiind, fiecare în felul ei, absorbite de lumea imaginară a Alisei.

Iată cum funcţionează mecanismul autoizolării, surprins de Vladimir Nabokov într-o scenă de tren din romanul Rege, damă, valet: „… soțul stătea relativ departe și citea o carte legată în piele. Citea atent, cu plăcere. În afara paginii luminate de soare, nu mai exista nimic acum. Întoarse pagina și întreaga lume, nerăbdătoare, ca un câine jucăuș care aștepta acest moment, s-a aruncat spre el într-un salt luminos, dar aruncând-o tandru, Dreyer s-a închis din nou în carte.” Pagina luminată, care te abstrage lumii e o imagine superbă, desemnând perfect intimitatea lecturii, ca lume închisă afară şi deschisă înăuntru.

Un cititor de cărţi e cel care descifrează sensurile lumii. Acest proces al decodificării e surprins de Alberto Manguel (cunoscut şi ca „cititorul lui Borges”) în cartea sa Istoria lecturii, asemănându-l pe cititor cu „astronomul care citeşte o hartă a stelelor”; cu „arhitectul japonez care citeşte terenul pe care urmează să se construiască o casă, astfel încât s-o ferească de forţele rele”; cu „zoologul care citeşte urmele animalelor”; cu „cântăreţul la orgă care citeşte diferite niveluri simultane ale muzicii orchestrate pe ştime”; cu „ţăranul care citeşte vremea pe cer”…, pentru că „toţi împărtăşesc cu cititorii de cărţi abilitatea de-a descifra şi interpreta semne”.

Azi, deciziile grăbite, haotice, nesistemice din domeniul afacerilor publice sunt opera unor ne-cititori. „Sistemele” (economic, cultural, educaţional, medical – ultimul resimţit în cel mai dramatic mod) fie nu există, fie sunt ineficiente, de vreme ce nu au soluţii pentru situaţiile neordinare. Cârpirea grabnică a spărturilor nu e doar contraproductivă, ci şi nocivă.

Cărţile sunt sisteme şi stimulează gândire sistemică.  Azi, când  încă nu s-au copt prea multe idei strategice privind viitorul (toţi afirmă într-un glas că lumea de după pandemie va fi altfel, dar nimeni nu ştie cum va fi), una e la îndemână: primul pas sigur pe care l-ar face un manager înţelept (care nu acţionează haotic, încâlcind şi mai mult ghemul de probleme) ar fi investirea în carte. E soluţia câştigătoare, în orice posibil scenariu. E şi pentru contribuabilul particular: cine are cărţi în casă, azi, e pe cal. Vor supravieţui cei care vor înţelege asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here