Harul nu se deprinde – de la natură e dat

789
0
Matcovschi
Gheorghe Jancov (1921-1991). Portretul scriitorului Dumitru Matcovschi, 1981, ulei/ pânză, 77 x 60 cm, Colecția Arte plastice, nr. inv. 2135, MNLR

Frunte lată, lumină a ochilor clară, privire meditativă, chip frumos de moldovean. Un bărbat al neamului. Să te tot mândrești cu el! Așa ni l-a înveșnicit maestrul Gheorghe Jancov pe Dumitru Matcovschi. Un cugetător la soarta țării. Fiind  pictat pe fundalul cortinei unui teatru, este nu doar poet talentat, ci și  dramaturg afirmat cu piesele Președintele”, „Cântec de leagăn pentru bunici”, „Piesă pentru un teatru provincial”, „Pomul vieții”, „Abecedarul”, „Ion Vodă cel Viteaz”, „Sperietoare”, „Tata”, „Troița”, „Bastarzii” ș.a.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Și răzbate pregnant din acest portret un curaj nemărginit. Ce ar fi fost de noi, dacă în 1988 Dumitru Matcovschi nu și-ar fi asumat riscul de a publica în revista „Nistru” articolul lui Valentin Mândâcanu Veșmântul ființei noastre, eseu care a bulversat societatea, trezind-o din somnul indus de ocupanți prin frica deportărilor, închisorilor, persecuțiilor și urmăririlor kaghebiste?! 

Matcovschi
Dumitru Matcovschi, sărbătorit la Muzeul Național al Literaturii Române la 70 de ani, 2009. Fotografie din arhiva „Nicolae Răileanu”, MNLR

Eu am crezut și cred, mai cred / ca-ntâia oară, /  că nu-i poetul, nu-i poet / fără de țară. 

Poetul, prozatorul, dramaturgul și publicistul Dumitru Matcovschi, una din valorile spirituale supreme ale tuturor românilor și mai ales ale celor din Republica Moldova, a avut o contribuție substanțială în dezvoltarea literaturii române, dar și în trezirea celor supuși procesului de rusificare forțată. Numele lui este un vârf de lance al mișcării de renaștere națională. 

Eu trecutul nu mi-l vând, /  Chiar să nu am de mâncare, / Eu cu el am fost și sunt / Moldovean de la născare.  / Moldovean și patriot / Al acestui colț de glie, // Eu trecutul nu mi-l vând, / Bani de aur nu doresc; / Orișiunde, orișicând / Știu ca omul să muncesc. / E trecutul tot al meu, / E a mea Moldova-toată.

Toți vorbitorii unei limbi trebuie să se închine în fața cuvântului matern ca în fața lui Dumnezeu, dar în primul rând și mai cu seamă este chemat să facă acest lucru scriitorul, declară poetul.

Poate-o fi să n-am dreptate, / Nu se râde de-o durere, / Dar durerea-i cu  păcate – / Până ieri a fost putere. / Ah, puterea, ah, nebuna, / Ah, ispita înălțării!… / Cad în hău întotdeauna / Numai aventurierii. // Ș-apoi cum să nu te bucuri, / Când mai are-un capăt bățul? / Am răbdat prea multe trucuri / Și-am încurajat dezmățul. // Voi, cei care cu norodul / N-ați știut a fi de-un sânge, / Voi ați meritat în totul / Ura lui – n-aveți ce plânge!

Expresia artistică a noțiunii de patrie, memoria războiului și condiția de cronicar al timpului modern, forma națională specifică, desprinsă din tradiții orale și clasice, sunt câteva dintre motivele fundamentale ale poeziei civice și cred totuși că ferice este poetul care s-a ridicat până la organica înrudire cu ele și până la esențializarea lor artistică individuală, mărturisește Ion Hadârcă.

Ce-ți doresc eu ție, maică Românie, / dorul și nădejdea sufletului meu? 

Dumitru Matcovschi este scriitorul dăruit în totalitate literaturii, unul dintre liderii renașterii naționale. După o activitate prodigioasă în domeniul publicisticii și literaturii, scriitorul este decorat, în 1989, cu Premiul de Stat al Republicii Moldova, în 1997 decorat cu premiul „Nichita Stănescu”, iar în 1995 i se acordă „Ordinul Republicii”.

La masa tăcerii divine, / în fața cuvântului drept, / se luptă poetul cu sine, / un mare nebun înțelept.

Se luptă, se luptă pentru că: Doare, mă doare, măicuţă istorie, … Ca să ne ierte greșelile vechi.

Iar când durerea ia amploare, poetul zice: Se amuză hledia. / Eu nu mă amuz. / Eu detest comedia. / Sunt aici și nu-s. 

Mă-ntorc din vârf de vreme / Să-mi văd copilăria. / Peniţa moi în lacrimi  / Şi scriu cu ea hârtia. / Doar adevăruri drepte. / În patruzeci şi şase, /  În patruzeci şi şapte / Fărâma cea de pâine / Şi stropul cel de lapte / Se măsurau cu viaţa. / Ce însemna o viaţă? / Istoria nu poate / Sa fie-o precupeaţă!  

Vin din timpuri zbuciumate, / Doină plâng și doină cânt, / Cine-a spus că nu se poate?… Moștenesc acest trecut / Din părinți, ca pe-o moșie.

Sincer până la capăt, poetul își declară CREZUL: poziția artistului contează poate mai mult decât artistul.

Despre păcatele adunate: destule, cu unul mă mândresc – în timpul regimului totalitar mi-a fost arestată și dată la cuțit cartea Descântece de alb și negru.

Durerile poetului: luptă omul cu omul și nu întotdeauna învinge;

Limba cea mai limbă: româna;

Poetul cel mai poet: Mihai Eminescu;

Locul cel mai Sfânt: Basarabia;

Cea mai nobilă stare sufletească: dorul;

Veșnicie: Veșnic e numai cuvântul – cel dăruit cu har și am încercat să trăiesc în Cuvânt.

Eu cu dânsul am crescut / Și-am scris prima poezie.  / Altceva eu n-am avut…

Și s-a trecut poetul, și a rămas cuvântul, alături de faptele lui nemuritoare.

 

 Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, MNLR

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE