Franţa, ca reper

730
0
Mircea V. Ciobanu la Bookfest Chișinău 2022

Ion Heliade Rădulescu își nota, în Amintirile și impresiile unui proscris (versiunea originală: Souvenirs et impressions d’un proscrit) că „visul meu a fost întotdeauna Franța. Era visul tinereții mele, țelul pelerinajului meu, speranța patriei mele”. Franța, cultura, civilizația, istoria și contemporaneitatea ei au fost modelul, sursa de inspirație și, da, speranța pașoptiștilor (y compris, a unioniștilor) români. România democrată și modernă îi datorează Franței însăși paradigma evoluției. Occidentalizarea, în răspăr cu balcanizarea pe model oriental. Nicolae Bălcescu se întoarce de la Paris cu o bucată de stofă din tronul… detronatului Louis Philippe, ca dovadă a participării la revoluția franceză din 1848; Alecu Russo (fiul boierului de la Strășeni Iancu Rusu) și-a scris cam toată opera (inclusiv, Cântarea României) în franceză; Vasile Alecsandri e legat de Franța atât prin cultura asimilată, cât și prin biografie, ca să amintim doar premiul Gintei Latine acordat la Montpellier de însuși François Mistral, iar Mihail Kogălniceanu, care călătorise prin mai multe țări, visa să vadă Parisul, „acest oraș frumos, minunea lumii”.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Mai târziu, tinerii intelectuali din interbelicul românesc Eugen Ionescu și Emil Cioran devin la Paris marii literați, unul reformator al teatrului mondial, altul gânditorul rafinat, ascetul stilist și estetul sceptic. Parisul este o „sărbătoare perpetuă” (A Moveable Feast) pentru Ernest Hemingway sau, după cum au tradus românii, sărbătoarea de neuitat sau (versiunea rusă): sărbătoarea care e întotdeauna cu tine, sau, încă și mai simplu (traducerea franceză): Parisul e o sărbătoare. După cum acelaşi Paris este locul gloriei pentru trupa sezoanelor ruse ale lui Diaghilev, pentru Anna Pavlova sau Vaslav Nijinsky, pentru asimilații Picasso, Chagall, Dali, Tzara, Van Gogh (ce țară se mai poate mândri cu această capacitate de găzduire generoasă și asimilare organică!). În Paris își trăiesc istoria amoroasă și dramatică personajele refugiate din Arcul de triumf al lui Remarque, dar şi emigranţii latinoamericani din Șotronul lui Cortázar, după cum și istoria metaliterară a romanului se produce tot acolo…

Lui Mario Vargas Llosa Parisul i-a fost necesar, inclusiv, ca să descopere… lumea și literatura latinoamericană! Acolo află că țara sa, Peru, „face parte dintr-o vastă comunitate înfrățită prin istorie, geografie, problematică social-politică, un anumit mod de viață și o savuroasă limbă în care se vorbește și se scrie”. Acolo, zice laureatul Nobel, i-am citit pe Borges, Octavio Pas, Cortázar, Garcia Marquez, Fuentes, Cabrera Infante, Rulfo, Onetti, Carpentier…” Și o bună parte din formația sa culturală i-o datorează Parisului:  „Am locuit la Paris când Sartre şi Camus trăiau şi scriau acolo; în epoca lui Ionesco, Beckett, Bataille şi Cioran, a descoperirii teatrului lui Brecht şi a filmului lui Ingmar Bergman, a Teatrului Naţional Popular al lui Jean Vilar şi a Odeonului lui Jean Louis Barrault, a mişcărilor La Nouvelle Vague şi Le Nouveau Roman, a discursurilor lui Andre Malraux, minunate fragmente literare, şi poate a celui mai teatral spectacol din Europa acelor vremuri, conferinţele de presă şi tunetele olimpiene ale generalului De Gaulle”. Reținem această îmbinare a civilizațiilor, dar și cultura (Malraux era ministrul culturii) placată pe mesajul artistic sau perspectiva artistică a discursului public.

Discursul francezilor a cucerit lumea, chiar dacă nu a abandonat temele „naționale”. Am admirat și aplaudat recent piesa lui Jean Genet Cameristele (Les bonnes), montată de o trupă teatrală din Coreea de Sud (și prezentată în cadrul Bienalei TEI). Ionescienii au în repertoriul actual nu doar Lecția lui Ionesco, ci și Arta conviețuirii (după piesa Yasminei Reza Zeul carnagiului), care se joacă mereu cu casa închisă.

E uimitor cum a marcat Franța gândirea ultimelor decenii ale secolului trecut (parțial, încăpând sub conceptul de French Theory): Claude Levi-Strauss, Jean-Francois Lyotard, Jaques Lacan, Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Gilles Deleuze, Jean Baudrillard, Andre Glucksmann, Bernard-Henry Levy ș.a. Ea ne-a fascinat și a marcat cursul literaturii modinale, de la Flaubert, Proust, Baudelaire, Rimbaud, la Robbe-Grillet, Le Clesio, Houellebecq; precum și destinul muzicii şi, mai ales, al artei plastice universale din ultimele două secole… Şi nu am intrat deloc pe terenul ştiinţelor, de la enciclopedişti la experimentaliştii din laboratoarele de fizică, biologie, chimie, medicină…

Sigur că ar fi fost suficient să oprim doar la un detaliu, la un fapt esenţial, care ar situa Franţa pe un loc onorabil în istoria civilizaţiei. Ţara care a inventat revoluţiile şi academiile, lucruri azi deopotrivă aplaudate şi contestate, dar indispensabile evoluţiei umane, ţara Clasicismului şi a Iluminismului, centru recunoscut al culturii europene, azi ea îşi poate revendica rolul de lider continental şi mondial. Proverbiala rezistenţă franceză în timpul războiului antihitlerist ar fi şi el un capitol remarcabil, dacă nu ar fi umbrit de altul, cu efect de durată. Franţa, prin liderii săi politici de după război, de la Charles de Gaule la Andre Malraux, de la Robert Schuman la Jean Monnet, au reuşit performanţa epocală să pună capăt măcelului de mileniu din inima Europei, pentru dominaţie militară şi economică, generând interminabile dispute şi bătălii teritoriale. Azi, urmaşa Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cunoscută ca Uniunea Europeană, este modelul, pentru toate zonele lumii, de rezolvare a conflictului prin cooperare, deschiderea frontierelor şi crearea unui sistem de securitate colectiv. Apropo, problemele prin care trece societatea franceză azi sunt generate de excesiva şi sincera ei deschidere pentru oamenii din toată lumea, oameni care încă nu sunt pregătiţi să trăiască într-o ţară în care primează legea şi respectul reciproc, în care grija pentru confortul comunităţii trebuie să fie împărţită proporţional, fără ca cineva să abuzeze.

În fine, Franţa azi ne este mai aproape decât oricând. Comunitatea Politică Europeană, ideea întrupată a preşedintelui francez Emmanuel Macron, şi-a găsit un adept şi o gazdă – prima din afara spaţiului comunitar al UE – generoasă, primitoare şi consonantă ideilor liderului francez în persoana Maiei Sandu şi a întregii comunităţi politice, culturale şi sociale a Republicii Moldova. O comuniune care nu poate decât să ne bucure.

… Exact în acest loc (suntem sub semnul lui 14 iulie şi al paradei tradiţionale din Champs Élysées) ar fi trebuit să încep să spun despre Franța mea personală; despre cum am învățat istoria și geografia ei (inclusiv, harta Parisului) la orele de limba franceză și, mai ales, din cărțile de literatură franceză (sic!); despre cum am devenit colegul profesoarei mele, aventurându-mă să predau, împreună cu ea, această limbă a civilizaţiei mondiale; despre cum am fost, timp de o oră, ghidul prin Paris pentru francezii nativi; dar mai ales tocmai acum ar fi trebuit să încep să vorbesc despre oamenii dragi mie din Franța profundă și despre cum, în consecință, am fost asimilat, fără rest, de această lume…

… dar deja am epuizat toată cerneala și tot spațiul editorialului. Ne oprim, așadar, conform regulilor genului, în cel mai interesant moment al discursului.

Vive la France! Vive la République!

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE