Marcela BENEA: Poezia ca esențializare și patimă a vieții

Pe 7 iunie curent, Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, a inaugurat expoziția modulară și medalionul literar „Scriitorii promoției ’70. Portret în grup: Marcela Benea, 75”, (perioada 7 iunie – 2 iulie 2023), în semn de omagiu pentru poeta Marcela Benea, la cei 75 de ani de la naștere. Expoziția prezintă viața și opera Marcelei Benea în cărți, manuscrise, documente, artă plastică, fotografii ș.a. În 1966, debutează cu versuri în săptămânalul „Cultura”, iar editorial în volumul colectiv „Dintre sute de catarge” (1973). Textele Marcelei Benea au apărut în diverse publicații: „Moldova”, „Nistru”, „Literatura și arta”, „Glasul Națiunii”, „Tinerimea Moldovei”, „Contrafort”, „Revista Română”, „Revista literară” ș.a. Poezia ei a fost tradusă în diverse limbi: rusă, germană, maghiară, letonă, ucraniană, tătară și catalană.

Premii și distincții: Premiul I la Concursul republican televizat de poezie tânără, Chișinău, 1966; Premiul I la Concursul Unional televizat de poezie tânără, Moscova, 1966; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul „Evadare din frescă”, Chișinău, 2008; Premiul Ministerului Culturii și Turismului din Republica Moldova, al Biroului de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova și al Bibliotecii Naționale pentru cartea „Evadare din frescă” care s-a situat în topul celor mai citite cărți în anul 2008; Premiul „Vasile Coroban” al Revistei „Săptămâna” pentru anul 2014; Premiul Festivalului Internațional „Primăvara Europeană a Poeților”, ediția a IV-a, pentru volumul de poeme „Traducătorul de suferințe”, Chișinău, 2016; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (filiala Chișinău) pentru volumul de poeme „Traducătorul de suferințe”, 2016; Premiul USM „Opera Omnia” pentru întreaga activitate, anul 2021; Medalia „Mihai Eminescu”, Chișinău, 2022. 

Marcela Benea a scris și mai scrie o poezie a suferinței, una de factură existențialistă. E o patimă a ei. Scrie ceea ce doare mai mult. Și nu doar pe ea. Ajunsă recent, în data de 4 iunie, la o vârstă venerabilă, ea mai păstrează latente energiile mari ale creației, trecând temerar peste atâtea impedimente și având conturat un destin insolit, irepetabil. În familia sa  a avut parte de roadele unei educații alese, dar și de amarul unei copilării nu atât de ușoare, cu un tată dus de satrapii lui Stalin la muncă silnică în Siberia, în minele din Vorkuta, și o mamă nevoită să îngrijească de una singură o casă de copii timp de zece ani.

Poate că dânsa nici nu știe când fusese cuprinsă de patima revelării stărilor sufletești sensibile, prin care se remarcă ființele umane cu darul de a scrie. Probabil, la începuturi, cele mai frumoase versuri răsăreau de oriunde, chiar și de pe marginea cărăruii crescută cu troscot, ce ducea spre satul de baștină, la Văratic (Râșcani). Acolo se află tot ceea ce a văzut mai frumos pentru prima dată în viață.

La vârsta-i fragedă aștepta, cu inima gata să-i sară din piept, primenirea. Și ea avea să vină, în mod univoc, pe neașteptate, ivită din partea necunoscută a existenței, neliniștind-o cumva, ca un imbold metafizic. În suflet a rămas însă fetița cea de altă dată, ce avea să scoată de sub tipar, ajunsă acum la vârsta împlinirilor, un volum antologic de poezie intitulat „Eu sunt Cartea” (2022), unde adunase grupaje de poeme, triate din toate cele șase cărți ale ei. Ecoul unui strigăt tăcut răsună din poemul ce a dat titlul antologiei, evocând actul dăruirii totale, cel al creației: „beți-mă – eu sunt izvorul/ eu sunt apa alcătuirii –/ norul mort – înviat, steaua/ din care au fost smulse razele/ sângele ce i s-a scurs/ lumina ce se pune pe voi”.

Să faci poezie nu-i un lucru ușor, ci un dat de sus, iar a scrie mereu bine, cu forța unui talent nativ, reprezintă o taină în sine, un secret pe care doar poetul autentic poate să îl cunoască. Așa a fost și rămâne a fi Marcela Benea, o Ana Blandiana a literaturii române din Basarabia. Poate că a scris poezie și atunci când nu învățase a scrie, înainte de a merge la școală. Scria cu ochii, scria cu privirea pe bolta cerească. Ferea norii, pagină cu pagină, ca bolta să fie curată, iar literele să păstreze linia dreaptă – de la stânga spre dreapta – apoi săltate direct în sus, acolo unde doar astrele puteau să dicteze legea sfântă a îngemănării cuvintelor. Umilă din fire, precum o cunosc toți cei apropiați, a reușit să treacă peste multe încercări ale vieții, iar cea mai mare lovitură a sorții – fatumul neiertător, cum i se mai zice – a fost și rămâne moartea poetului Leonard Tuchilatu. Anume ea l-a însoțit până în ultima clipă a existenței, când se stingea din viață într-un spital moscovit, căsătoriți fiind cu puțin timp înainte.

După editarea volumașului de debut „Zestre” (1974), cu o prefață apreciativă, semnată de Grigore Vieru, a urmat o „tăcere” îndelungată de circa 14 ani, și abia în 1988 își editează al doilea volum de poezie intitulat „Poveste neterminată”, prefațat de criticul literar Eugen Lungu. În toată această perioadă de timp, a pus pe hârtie ceea ce nu a fost dat să i se întâmple în viața reală, de pildă, să poată trai momentele iubirii până la capăt.

Marcate de sentimentul morții și al dragostei neîmpărtășite până la capăt față de Leonard, dar și al iubirii sincere față de aproapele său, aveau să îi mai apară, la distanțe diferite de timp, cărțile „Evadare din frescă” (2008), „Traducătorul de suferințe” (2015) și „Rupere de nori” (2021), plus o altă ediție antologică bucureșteană „101 poeme” (2012). În „Rupere de nori”, volumul care încheie lista publicațiilor editoriale de până acum,  apare un sfânt Ilie „jucăuș”, care „bate tobele în cer” și e redat în mod metaforic într-un poem cu același titlu. Acesta pare să fie unul dintre eroii lirici centrali, care promite să răsară un soare pentru a lumina cu dărnicie viața, patima pentru poezie a Marcelei Benea.

Andrei LANGA, MNLR