Cine se teme de adunarea din 21 mai?

Nu știu câte griji vor fi având organizatorii adunării din 21 mai (cred că au bătaie de cap cu multe chestiuni tehnice, pe lângă fireasca întrebare: cine va veni? câți vor fi prezenți?). Știm însă cât de îngrijorați sunt cei care nu doresc această adunare, cei care se revoltă, se împotrivesc și chiar se tem de ea. Dacă nu ar fi așa, care-i problema că se va aduna lumea ce sprijină o opțiune limpede, care, de altfel, și fără această adunare se bucură de cea mai mare susținere în societate. De ce organizatorii ar trebui să demonstreze ceva-cuiva (așa spun oponenții cu ideile formulate în laboratoarele serviciilor speciale rusești), de vreme ce lumea și-a exprimat această opțiune atât în alegerile prezidențiale și parlamentare, cât și în cele mai recente sondaje?

Se revoltă – absolut logic – Moscova; se opun adunării grupările declarate partide politice, dar îndeplinind, de fapt, comanda Kremlinului: destabilizarea situației și descurajarea parcursului proeuropean al Chișinăului. Se opune vehement Sputnik-ul rusesc, pe undele căruia, recent, unul dintre liderii  „patrioților moldoveni” protesta cu spumă la gură împotriva adunării (recte: își manifesta devotamentul față de patronii de la Moscovia). Se opune cu duritate Tiraspolul, și, ca exemplu exponențial, un faimos pe timpuri „interfrontist” de la Chișinău, aciuat de mai multă vreme în Transnistria. Nimic nou sub soare! Acest dușman declarat al independenței noastre față de Kremlin vorbește în termeni de „прозападно-прорумынские власти Молдовы во главе с Президентом Майей Санду”. Se opune activ acestei întruniri adunătura ciudată, dar agresivă, de oameni plătiți de fugarul Șor și patronii săi războinici, care și-au pus în plan re-anexarea Basarabiei. Se opune bașcanul găgăuz în exercițiu, Irina Vlah, și se opun liderii unor partide care au vrut să fie prezenți în piață… dar nu li s-a promis și microfonul.

Adunarea din 21 mai fiind anunțată din timp (încă pe 10 aprilie), bineînțeles că nu poate fi vorba de o surpriză, nici de spontaneitate, ca sumă a unor improvizații scuzabile. Înseamnă că alta ar trebui să fie miza. Sau: altele. Aici nu te mai întrebi de ce se adună – în sfârșit! – lumea; dimpotrivă, te întrebi de ce câteva posibile adunări au fost ratate: lumea nu s-a adunat la un protest împotriva războiului, la un miting de solidaritate cu Ucraina, la o ripostă publică împotriva atacurilor administrației Kremlinului la adresa suveranității noastre… Unde a fost societatea civilă? Unde a fost protipendada noastră politică? Unde a fost partidul de guvernare, care trebuie să fie cel mai activ în aceste timpuri? Unde au fost partidele (proeuropene și unioniste) de opoziție, care au avut o reală șansă să se manifeste? Unde au fost cetățenii, „apolitici”, dar atât de activi în critica guvernării și ai opoziției, concomitent? Și integrarea europeană, și reformele în justiție, și redresarea economiei, și apărarea, și grija pentru normele democratice (inclusiv, pentru existența unor forțe politice de alternativă!), ba și, iată, grija pentru manifestările publice de masă – pe toate trebuie să le inițieze Maia Sandu?! Iar restul națiunii trebuie să-și reducă activitățile doar la cârcoteli pe rețele, susținând ori contestând faptele Maiei?

Cei care au reacționat activ la propunerea întrunirii populare din 21 mai, au fost contestatarii, opoziția intransigentă, mai ales cea manevrată din exterior. Plus, bineînțeles, în veche tradiție, opoziția moderată, supărată că nu vor manifesta, cu propriul mesaj partinic, la tribuna evenimentului. Or acum, fiecare dintre noi, care – bineînțeles – avem ideile proprii; mai mult: care, ca „program minim” avem ceva de spus, iar ca „program maxim” cunoaștem soluția de aur, doar că lumea nu ne ascultă, va trebui să acceptăm un compromis și să subscriem ideii alcuiva, ideii care nu ne aparține, dar ne unește sau încearcă să ne unească. Și atunci de ce nu am adera, fără invidie și gelozie, fără teama că un oponent politic va obține o bilă albă în plus, la această acțiune? Eu am avut întotdeauna un respect aparte față de oamenii care au știut să pună umărul atunci când a fost nevoie, când au fost solicitați. Fără să pretindă funcția, tribuna sau loc în lojele regale. Or succesul adunării rezidă atât în consistența mesajelor rostite și în calitatea vorbitorilor, cât și în numărul (și calitatea!) celor prezenți în piață.

Unii vor veni la adunare necondiționat, alții, tot atât de categoric, nu vor veni, în niciun caz. Determinarea lor fermă elimină ambele grupuri din interesul special al organizatorilor. Pe de altă parte, există oameni care au propriul program pentru fiecare zi de odihnă și care vor veni doar dacă se vor convinge că prezența lor e necesară. Pentru ei e suficient îndemnul cuiva în care au încredere : hai, frate, acum e nevoie de tine, de mine, de noi. Dar există și oameni care trebuie convinși. Eurofili sau unioniști fără rezerve, ei pot avea însă rezerve față de acțiunea propriu-zisă sau față de organizatori. E o barieră ce poate fi depășită prin înțelegerea esenței acestei întruniri, de dragul viitorului. Există, firește, reprezentanți ai unor formațiuni care vor ignora adunarea, din moment ce partidele nu vor fi reprezentate în niciun fel… decât prin prezența fizică a oamenilor concreți. Dumnezeu cu ei. Există și capricioși, care se vor rugați, dar ei depind și de capriciul meu: am eu chef să-i conving?

Din toate categoriile acestea, pe mine mă interesează, în principiu, una. Dacă ideea integrării europene te strănge în umeri și nu agreezi eforturile Maiei Sandu și ale echipei ei, chiar nu aș înțelege de ce trebuie să-ți sacrifici timpul și banul. Ai putea veni doar din curiozitate: poate afli ceva care să-ți schimbe opinia. Dar dacă agreezi mesajul, suficient de limpede, al Maiei Sandu, inițiatorul adunării, atunci ar fi păcat să lipsești de la întrunirea adepților eurointegrării, ca salvare și garanție a independenței noastre firave, de vreme ce forțele revanșarde sunt, realmente, la porțile cetății. Și când Europa – împreună cu România, în primul rând – ne întinde o mână de ajutor mai sigură ca niciodată. Or, atunci când ne-am anunțat intenția de a obține independența, era limpede că ea – având în vedere contextul geopolitic și starea națiunii – era posibilă doar pe două căi: reunirea cu Țara (soluția istorică) sau integrarea europeană (calea balticilor).

Dar nu vă supărați nici pe cei care pur și simplu își caută de nevoile lor. Oamenii care își caută de treabă sunt șansa acestui pământ. S-a mai rarefiat spațiul nostru public, fiecare își face meseria, lăsând câmpul politic să fie lucrat de politicieni. Dar oricât de eficienți am fi pe terenul nostru profesional, niște lucruri nu se vor rezolva de la sine și, uneori, fie și rar de tot, e nevoie de noi, de oamenii cetății, indiferent de preferințe politice (cel mai adesea: partinice) sau simpatii personale. Dacă privim onest și detașat, vom înțelege că multe lucruri, inclusiv, privind destinul și parcursul nostru (geo)politic, nu atât le-am cucerit, cât ni s-au dat. Ultimul dar e chiar șansa de a ne integra în UE. Iar asta nu e ceva ce ține de viitor, ci acțiuni cotidiene, care ne marchează ziua de azi, inclusiv, calitatea relațiilor economice, sociale, culturale. Și atunci fiecare dintre noi de ce nu am face un minim efort, ieșind din spațiul de confort (și de cârcoteli sterile), contribuind, prin prezența fiecăruia, la imaginea noastră comună ca oameni care ne dorim integrarea în lumea civilizată, ca șansă de a ne salva ființa și a ne garanta independența de fosta metropolă, azi cel mai feroce agresor din istoria veacului? Voia boierilor noștri cârcotași, dacă vor alege să stea acasă, doar că integrarea se va produce oricum. Păcat că fără ei.