Speranță și populism

Schimbarea guvernelor – bucuria nebunilor, ca să parafrazăm un celebru dicton popular. Tocmai de aceea, nu mă voi bucura de schimbarea guvernului Gavrilița pe guvernul Recean. Și nici nu voi face glume pe seama noii componențe a cabinetului de miniștri, care e mai curând un rebranding decât o transformare radicală, în duhul corporatist al vremii.

Mai productive decât ironiile ar fi, desigur, evaluările punctuale ale activității fostului guvern. Și chiar mă aștept ca specialiștii în economie să analizeze cum a mers economia în mandatul doamnei Gavrilița, politologii să-și frământe capul cu politica, iar oamenii de cultură să răspundă dacă au dus-o mai bine sau mai rău cu actualul ministru la dregătoria de resort.

Voi lăsa însă expertiza detaliată pe seama experților pedanți, căci mie mi se pare mai interesant tabloul general lăsat de guvernarea actuală după primul ei episod de activitate semnificativ – de la numirea la demiterea cabinetului condus de Natalia Gavrilița. Acest tablou cuprinde, după mine, două aspecte: pe de o parte, strategia de bază și direcția politică adoptate din prima zi de guvernarea PAS și, pe de alta, natura politică profundă a acestei guvernări, care s-a revelat în timp. În momentul învestirii primului cabinet de miniștri PAS, nimeni nu avea nicio închipuire despre cum vor evolua lucrurile cu ei la cârmă. Acum o avem – înțelegem mai bine ce fac și cum gândesc personajele din prim-plan, dar și mai bine deslușim fundalul mental din care s-au desprins acestea, stofa din care sunt croite.

Cât privește strategia și direcția generală, voi enunța un punct de vedere strict personal: PAS a beneficiat și beneficiază încă de o șansă istorică unică, oferită de situația actuală din regiune, dar o ratează cu desăvârșire. Echipa lui Sandu (Președinția, Guvernul, demnitarii și consilierii PAS etc.) nu avea cum să exceleze acolo unde au dat-o în bară mai marii acestei lumi și să prezică evoluțiile recente – în primul rând, schimbarea politicii occidentale față de Rusia. Partea proastă e însă că nu a fost pregătită de niciun alt scenariu decât acela pe care și-l prefigurase în victoriosul ei marș electoral și, în consecință, a profitat doar într-o mică măsură de șansele ivite peste noapte.

Fără îndoială, în conjunctura creată, orice tentativă de a rezolva tranșant niște probleme, care țin în continuare RM în țarcul geopolitic și în atmosfera anilor 1991-1992, poate părea nejustificată. Dar observăm și altceva. Câștig de cauză încep să aibă, în prezent: a). țările care dau dovadă de mult curaj și îndrăzneală în confruntarea cu cele mai mari pericole (cât fac numai donațiile de armament ale balticilor pentru Ucraina!); b). liderii care revizuiesc convențiile jocului politic și chiar îi schimbă regulile, aducând din nou în centrul politicii internaționale valorile fundamentale în dauna intereselor sau oportunităților de moment; c). societățile și guvernele care fac imposibilul, încercând să-și depășească modul de gândire și de acțiune obișnuit, stereotipurile și confortul, și să se ridice la înălțimea provocărilor, în ciuda beneficiilor evidente ale neimplicării.

În comparație cu aceste societăți, state, guvernări, fostul nostru guvern a bătut PAS-ul pe loc, preferând iluzia stabilității à bout de soufle avantajelor pe termen lung pe care le-ar fi adus niște decizii cu adevărat curajoase, de teama riscurilor pe termen scurt ale acestora: renunțarea la neutralitate; solicitarea asistenței UE și a României pentru racordarea cât mai rapidă la sistemul energetic continental, indiferent de reacția consumatorilor și a profitorilor, adică de costuri, dificultăți, obstacole, sabotaje etc.; solidarizarea cu UE și cu restul lumii civilizate în sancționarea agresorului rus; voința de a soluționa problema enclavei transnistrene cu ajutorul Kievului, probabil, singurul aliat adevărat de azi al RM în chestiunea dată; inițierea discuțiilor pentru integrarea politică cu România – orice s-ar spune, singurul mijloc realist de a grăbi europenizarea politică și economică a RM –, chiar cu prețul renunțării la păguboasa himeră a reintegrării cu Tiraspolul în hotarele RSSM.

Sunt absolut sigur că viitorul guvern va promova aceeași politică și cu asta voi încheia discuția despre strategii și direcții, în speranța că RM va avea, în timpul apropiat, mai mult noroc geopolitic decât merită. Norocul fiind cam unica posibilitate de a ne mențințe pe acostamentul nostru ferm dintotdeauna – mergem înainte, dar numai nu pe asfalt! – și de a nu derapa în virajele Georgiei, un stat care se încăpățânează să creadă, ca și RM, de altfel, că e posibil să devii parte a lumii civilizate fără a schimba realitățile politice interne și tovărășiile externe.

Un efect și mai neplăcut decât inerțiile strategice l-a produs populismul, pentru mulți surprinzător, al guvernării PAS. Este adevărat că unii comentatori au sesizat note de populism în politica formațiunii încă din momentul creării și agregării sale – de exemplu, atunci când PAS promitea rezolvarea în timp record a unor probleme încurcate –, dar nimeni nu a putut intui cât de fidel îi va exprima acesta firea și năravul. Căci ce este populismul? Fără a fi o doctrină propriu-zisă, acesta este mai curând un stil de a face politică, la baza căruia e invocarea poporului ca argument în orice discuție, în orice chemare și program de acțiune. Poporul e virtuos prin definiție și are dreptate întotdeauna pentru liderii populiști, de aceea ei își asumă invariabil rolul de purtători de cuvânt ai voinței colective și acționează doar în numele majorității, cu care se identifică. Din această premisă decurge, cu necesitate, antielitismul populiștilor, care arborează mereu drapelul luptei cu privilegiile, cu exclusivismul, cu cei care sunt puțini, dar se cred aleși (adică: mai presus de popor) sau mai valoroși și pretind un statut sau un tratament aparte.

După Robert Adam, autorul unei cărți excelente despre populismul românesc (Două veacuri de populism românesc, București, 2018), printre trăsăturile caracteristice ale fenomenului s-ar număra, între altele, „caracterul transideologic, revolta omului obişnuit împotriva elitei, neîncrederea în intelectuali şi politicieni corelată cu încrederea în popor ca depozitar legitim al puterii (…), înclinarea spre democraţie directă și spre un lider puternic ca formă de guvernare“ ș.a. Din neîncrederea populiștilor în clasa politică statornicită, prin definiție desuetă, coruptă și departe de doleanțele maselor, se naște suspiciunea față de profesioniștii pe care aceasta i-a promovat: funcționari, experți, specialiști, angajați cu dangaua pe frunte ai „vechiului regim“. Suspiciunile fac posibile, la rândul lor, „asaltul politic asupra instituțiilor“ care generează, după Adam, instabilitate și confuzie, „aparenta coeziune dincolo de clase şi interese particulare însemnând de fapt fragilizarea ţesutului social“ – ca o consecință, populismul își dorește întotdeauna o formă progresistă și solidară a democrației, dar „eşuează sistematic în autoritarism“.

Dacă ne uităm atent la cum s-au purtat liderii PAS în primii doi ani de guvernare, vom întrezări în stilul lor politic, într-o formă mai atenuată sau mai pronunțată, aproape toate aceste caracteristici. Partidul a fost din start transideologic, adică situat peste clivajele doctrinare tradiționale, „ideologia“ lui principală (și cam singura) fiind lupta pentru dreptate – pedepsirea hoților și justiția socială.

Apoi, PAS a instrumentat perfect revolta cetățeanului de rând împotriva elitelor politice din țară – pe drept cuvânt, „elite“ doar cu numele, în realitate, un grup numeros de parveniți și corupți care au folosit statul exclusiv în interes personal. Dar a speculat și revolta masei împotriva elitelor în general, pe care moldovenii le privesc, tradițional, cu circumspecție – o moștenire a regimului sovietic: scriitorii ne-au sărăcit după perestroikă, medicii și învățătorii sunt corupți și aroganți și, în loc să ne slujească fără a crâcni pe salarii mai mici decât noi – căci noi, nu-i așa, muncim pe bune, pe când activitatea intelectuală nu este un efort propriu-zis, ci un moft –, ei trăiesc din chilipiruri și se cred privilegiați etc.

Pe de altă parte, guvernarea a pedalat pe calificarea ei profesională, etalând diplome și studii peste hotare pentru a le dovedi cetățenilor competențele ei superioare și, prin urmare, dreptul ei „câștigat“ prin efort, prin meritocrație, de a lua decizii în numele lor. Până la urmă, a fost vorba tot de un fel de elitism aici, cel al pertinenței etalate obsesiv, dar exacerbat de unii până la impertinență. Arogarea dreptului de a judeca și de a acționa de pe pozițiile inatacabile ale meritocrației a compromis, în cele din urmă, politica de cadre a puterii, care a tratat cu suspiciune tipul de specialist și de administrator considerat depășit de realitatea și de necesitatea politică a momentului. Până la urmă, s-a dovedit că meritele fuseseră confundate deliberat cu diplomele și erau mai curând asumate decât reale, criteriile de loialitate fiind dictate de afinități de imagine și mai puțin de capacitatea efectivă a persoanelor selectate de a îndeplini o sarcină și de a duce la capăt o misiune.

Ce pare să nu fi înregistrat (încă?) PAS-ul populist este „eșuarea în autoritarism“ – o linie de evoluție aproape inevitabilă, potrivit unor experți. E drept că liderii partidului au fost, deseori, expeditivi și aroganți nu numai cu oponenții lor politici (chiar dacă unii o meritau cu vârf și îndesat!), ci și cu cetățenii nemulțumiți, iar multe decizii s-au luat fără consultări și dezbateri publice, pornind de la ideea că partidul știe, prin definiție, mai bine decât alții ce vrea poporul, căci el este poporul. S-a ajuns și la aceea că unele ministere au promovat reforme radicale într-un mod aproape arbitrar, fără a-i consulta sau consultându-i doar de formă pe cei vizați de schimbări, cum ar fi, de pildă, reforma sistemului de sănătate publică, unde opinia și experiența specialiștilor ar trebui să conteze mai mult decât opinia societății civile sau a cetățenilor de rând, exprimată, deseori în necunoștință de cauză, printr-un simplu like pe rețelele sociale. Totuși, spre cinstea lui, PAS nu a trecut linia roșie a autoritarismului, deși are reprezentanți care se poartă ca secretarii de partid de pe vremuri și este condus de un lider puternic și carismatic care știe să echilibreze orice gafă a guvernării cu un discurs mobilizator întru salvarea patriei.

Întregul populism, cu sau fără voie, al guvernării ar fi fost iertat însă, dacă măcar o parte din programul de bun-simț al acesteia ar fi luat chipul unor rezultate concrete și nu ar fi rămas în fază de proiect sau de intenție frumoasă. Din păcate, observ că PAS e cumva tentat să creadă că toate reproșurile care i se aduc vin doar de la oponenții politici și de la „elitele“ obijduite. Dacă-i așa, atunci să meargă la alegătorii de rând și să-i întrebe pe ei, poporul cu care se identifică fără rest: câtă corupție, hoție și trădare de țară s-a combătut din 2021 până în 2023? Dar pentru asta, le recomand membrilor partidului să se deghizeze, aidoma lui Harun al-Rașid din celebra poveste, în haine de negustori, ca să poată umbla liber prin târg și pune orice întrebări fără riscul de a o încasa în turban.