„Să trăiască pacea Cuvintelor, fie ele și rănite”

562
0
Foto de Nadejda Roșcovanu
Foto de Nadejda Roșcovanu

Interviu cu Vasile Iftime, scriitor, România

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

– Spuneți-mi vă rog, Vasile Iftime, ce știați despre poezie, poeți pe când erați copil, în satul Sărata Basarab, jud. Botoșani?

Copilăria mea s-a întâmplat în anii 70. Apoi, adolescența, Liceul Garabet Ibrăileanu din Iași, centrul universitar, biblioteci generoase, profesori ce știau să te descopere și să impună traiecte conforme cu dorința și stilul tău de zbor. Dar să revin la copilărie –  o școală într-un sat uitat de lume, noroaie, cizme, pelerine din sacii în care era ambalat azotul sau mai știu ce îngrășăminte chimice… Creangă, Sadoveanu, Bogza erau atât de actuali, atât de acolo… Duminica mâncam carne, mama tăia o găină și o împărțea la cinci, tata mânca picioarele, mama – spinarea: trebuia să-l alăpteze pe cel mai mic… Poezia, literatura în genere, în anii copilăriei, era acolo, închisă într-o magazie, unde se depozitau lemnele, pe două-trei rafturi… De acolo, luai pur și simplu o carte, o citeai și o aduceai tot mai subțire. Unii rupeau pagini ca să aprindă focul, alții… să rămână și ei cu ceva scris pe poliță.

– De unde provine denumirea Sărata Basarab?

Sărata Basarab, este un sat format după împroprietărirea celor ce au fost la oaste în Primul Război Mondial, locuitori din Bucovina: Cacica, Pârtești, Milișăuți. Au primit pământ pe valea Sărății, deci de aici – Sărata Basarab. În 1868, a avut loc o reorganizare administrativ-teritorială, trecându-se de la regiuni la județe și, implicit, de la raioane la comune. Comuniștii au gândit că ar fi  bine să înlocuiască unele denumiri de localități cu nume de domnitori, inventatori, oameni politici, așa că acelui sat de coloniști, numit, inițial, Bortelița, i s-a atribuit denumirea de Sărata (pârâu în sărătură) și Basarab (Domnitor al țării Românești). Totuși, în urma săpăturilor pentru aducțiunea de apă, s-a stabilit că satul a fost ridicat pe o vatră neolitică.

– Ce spuneau sătenii, rudele, familia dvs. despre Basarabia? Dar despre Rusia?

Până în anii 89, priveam de pe movilele gemene, două ridicături de pământ situate pe dealul din imediata apropiere a satului (morminte ale căpiteniilor scite), Rusia. Acolo, în anii 80, îmi amintesc că, noaptea, era lumină, la noi – nu… În Rusia era semnal și emisiuni TV, după care roteam seara antenele, la noi – nu… În Rusia oamenii, la televizor, zâmbeau, la noi – nu… Spun Rusia, pentru că această identitate ni se inoculase pentru spațiul de dincolo de Prut. După 90 s-a întâmplat trezirea națională.

– Ați studiat la Institutul de Artilerie, Rachete şi Topogeodezie din Sibiu, ați fost subofițer în armata română. Ce v-a determinat să vă întrerupeți cariera de militar și să începeți să publicați cărți de poezie?

Nu am întrerupt cariera militară, ea m-a întrerupt pe mine. Mai precis, după 30 de ani de armată, au început să scârțiie încheieturile, ba mai mult, am început să descopăr că în abdomen am un stomac, intestine, splină, ficat, pancreas, în cutia toracică – inimă, plămâni și că aceste elemente, puțin câte puțin, nu mă mai recunosc ca fiind cel din livretul militar. Poezia, înainte de a fi poezie, este o stare de poezie – aceasta le spun copiilor cu care mă întâlnesc la atelierele de la Ipotești. Este destul să vibrezi și deja ești poet, iar ca să vibrezi, nu trebuie decât să te lași pătruns de mesajul poetic. Uneori, găsim mai mulți poeți printre cei ce citesc poezia decât printre cei care o scriu. Eu, în timpul cătăniei, eram cel mai atipic militar din perspectiva pasiunii și cel mai atipic poet din perspectiva profesiei. Părerea aceasta era a lor, pe mine nu mă interesa.

– Ați debutat în 2005 cu volumul de poezie „Umbre”, iar în 2008 ați devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ce cărți ați mai publicat de la debut până în prezent?

Am publicat 14 cărți (poezie, roman, interpretări critice), voi menționa doar câteva: „Jumătate liliac”, Editura Axa, 2007; „Claustrofobii sentimentale”, Editura Axa, 2008; „Alte poeme, alte femei”, Editura „Conta”, 2010; „O frontieră cât toate iernile noastre”, Editura Zona Publisher, 2012; „De la Petru citire”, Editura Junimea, 2016 (roman); „Cu palmele lipite de cer”, Editura TIPO Moldova, 2016; „Pactizând cu Aureliu Busuioc”, Editura Junimea, 2017; „ Hristos toamna”, Editura Charmides, 2018; „Piatră pe piatră”, Editura Eikon 2021; „ДЕТИ la ferestre scutece albe”, Editura Eikon 2022.

– Motivele din religia creștină sunt nelipsite în poezia dvs. Cum v-ați descoperit vocația pentru poezia de inspirație religioasă? Ce înseamnă pentru dvs. a merge la biserică, a vizita diferite biserici?

Mersul regulat la biserică, lecturile cu tematică religioasă, dar mai ales educația bunicilor (părinții, în comunism, erau ocupați, trebuiau să ne hrănească, să ne cumpere ciuboțele, uniforme…), te fixează, copil, adolescent, matur, dar mai ales om obosit, trecut de 50 de ani, într-un real ce nu lasă loc de interpretare, într-un univers al împăcărilor, pe care îl redescoperi după câteva zeci de ani și pe care l-ai abandonat câte puțin în virtutea bucuriilor, plăcerilor, satisfacțiilor imediate. Vizita la biserică este turism religios, însușirea bisericii și purtarea ei în minte și în suflet este concretețe, este izbăvire.

– În 2022 a apărut volumul dvs. de poezie „ДЕТИ la ferestre scutece albe”, la editura Eikon din București și este însoțit de „Cuvântul înainte” al lui Ion Pop. Volumul a fost lansat recent și la Chișinău. Care a fost punctul de pornire pentru această carte consacrată victimelor războiului din Ucraina?

Cartea sau, mai bine spus, impulsul de a scrie această carte l-am avut pe 24 februarie, când Rusia, de data aceasta, într-un mod direct, tupeist, impertinent, obraznic, barbar, a atacat Ucraina, fără a se mai ascunde sub uniformele neutre, fără identitățile omuleților verzi. După modelul Budapesta sau Praga, au invadat un stat independent, suveran, un stat care se dorește european.

Așadar, la început a fost acel „clic”, materializat prin poemul „Prolog”. Doar că apoi mi-am dat seama că intru pe un teren minat și mi-am spus: dacă voi scrie o carte despre acest război, atenția mea trebuie să se focalizeze strict pe suferință, pe durere, pe frig, pe foame, pe întuneric… Domnul profesor Ion Pop, maestrul Ștefan Câlția au empatizat cu starea care a determinat poemul, cu mesajul.

– Noua carte e de fapt un poem-fluviu, în 50 de secvențe, în care vorbiți de  „îngerii celor care s-au născut”, „îngerii celor ce nu mai sunt” și „îngerii celor pe cale să se nască”. E un fel de poem litanie, un recviem? Cum au apărut îngerii? Ați avut viziuni cu îngeri?

 Știți, în mass-media, imaginile cu copii sunt estompate pentru a nu li se vedea chipul. Astfel, impactul emoțional este diminuat. Chipul copilului este, de fapt, o lucrare a lui Dumnezeu nedusă până la capăt. Expresivitatea inocenței, fricii, spaimei, durerii, bucuria chiar, nu trebuie exploatate ca fiind etichete definitive ale stărilor lor. Poate și din acest motiv i s-a impus presei să nu abuzeze de imagini.  Pentru că nici eu nu am vrut să abuzez cu individualități, am ales să pun năpăstuirea pe seama îngerilor: a îngerilor celor ce nu mai sunt, a celor ce sunt, a celor ce urmează să se nască, a îngerilor fără naționalitate. Pentru că în urma acestui război, cu toții existăm într-o suferință universală: ruși, ceceni, belaruși, sirieni, ucraineni, turci, români, poloni. Iar dacă nu ne doare îndeajuns, dacă ne-am obișnuit cu ideea durerii, îngerul, în mod sigur, simte până și în visul celui ce nu mai este. Nu am intenționat să scriu o carte de rugăciune, însă rugăciunea a rezultat din reliefarea suferinței, Dumnezeu fiind prezent cu îngerii în tranșee, în pridvorul bisericii, în gara din Herson, în burta teatrului din Mariupol, în închisoarea din Olenikov, în școala din Lugansk, în gropile comune din Bucha, la ușa brutăriei din Izyum.

– 2022 e un an sub semnul războiului. Ca fost militar, cât de îngrijorat sunteți de acest război declanșat de Rusia, contra Ucrainei?

 Nu trebuie să fii militar, ca să fii îngrijorat. Mă tem nu neapărat de război, ci de mentalități bolnave, de justificări nesimțite, de motivări impertinente, de concluzii demonice. Pe 24 februarie, sintagma „pentru că așa vrem noi” mi se înfipse în inimă mai ceva ca un glonte de kalașnikov. Au urmat alte declarații tot mai pline de tupeu și de obrăznicie. Aseară, am auzit o replică a unui important om politic rus care suna cam așa: conflictul se va termina când Ucraina va înceta să se mai apere. În primăvară, m-a revoltat o altă declarație tâmpită a unui om politic ucrainean: Moldova nu trebuie să intre în UE odată cu Ucraina, noi suntem locomotiva, iar ei – ultimul vagon. Tipologiile acestea de gândire bolnavă mă fac să mă tem mai mult decât de o armă.

– Poezia vă liniștește? Ce sfaturi le puteți da oamenilor pentru a-și stăpâni frica de război?

Evanghelia după Ioan, capitolul 1.1. spune: La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. Și Dumnezeu era Cuvântul, și mai apoi: toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Să nădăjduiască în Dumnezeu, să nu creadă în Dumnezei falși, să nu inventeze alți Dumnezei. Să întoarcă spatele minciunii, să cearnă bine adevărul, să se înfrupte din el. Și pentru că la început a fost Cuvântul, să trăiască pacea Cuvintelor, fie ele și rănite.

– Care este mesajul dvs. pentru cititorii din Basarabia?

Cititorii mei, români basarabeni, români bucovineni, moldoveni, dobrogeni, munteni, olteni, bănățeni, ardeleni, gândesc, scriu, simt, vorbesc în limba română. Le transmit să aibă priorități în viață valorile umaniste, creștine, naționale, regionale, familiale și să nu se lase manipulați, să nu fie superficiali, să nu promoveze mediocritatea, falsul, artificialul, și, nu în ultimul rând, să nu uite că deviza Uniunii Europene a fost „Unitate prin diversitate”.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT