Mobilizarea parțială. Episoadele trei și patru: „emigranții de lux” versus Transnistria sovietică

Transnistria a intrat în război exact în formula pentru care a fost creată: ne șantajează energetic (întâmplător sau nu, atacul lor se produce odată cu rachetele ruse care încep să explodeze și pe teritoriul nostru). Deocamdată, enclava din stânga  Nistrului e (doar) parte a războiului energetic (pe care mizează Rusia în mod desosebit în pragul iernii). dar e numai începutul.

Concomitent, comandamentul inamic activează conservele dublu pasteurizate din emigrație: fugarii noștri. Apropo: cu ce se ocupă ei? Dorul de casă nu e treabă serioasă, iar țările-gazdă abia dacă le suportă prezența și, cu siguranță, nu le-ar permite „activități” specifice pentru oligarhii noștri. Orice am spune despre ei, dar numai de lene nu îi putem bănui: colericii Plahotniuc, Platon, Șor sunt oameni foarte activi. Pasionali, aș zice. Și atunci ce fac ei, acolo, în elvețiile convenționale? Normal, doar una le poate trece prin minte: să pregătească revoluții. Asta o știm încă de la Ulianov-Lenin: cu cât e mai civilizată țara emigrației lor, de care ei profită din plin, cu atât mai tare își doresc ca propria patrie să devină republică bananieră, controlată total de clanurile lor mafiote. Șansele revanșarde sporesc odată ce „revoluția” și, „revoluționarii” au un sprijin esențial de la o țară aflată în război. Așa miza pe bolșevicii anarhici Germania anului 1917, o țară care, la acea dată, tot mai evident, pierdea războiul.

În contextul implicării fugarilor noștri în război, declarația excelenței sale Kent D. Logsdon, care a comunicat decizia Departamentului Trezoreriei SUA despre sancțiunile impuse câtorva cetățeni moldoveni, sunt de reținut și, în timp, ele au mai mare impact decât rachetele  ruse ce cad pe teritoriul RM. Aceste declarații, însoțite de articolul din Washington Post sunt adevărate bombe informaționale și pretext suficient pentru a începe investigații serioase ale organelor menite să apere securitatea statului. Mai mutl decât atât, ele trebuie să devină motiv pentru deschiderea unor dosare penale. Reacția nesăbuită a lui Dodon care învinuiește ambasada americană de „imixtiune în treburile RM” demonstrează că învinuirile aduse sunt corecte: insul respectiv, acum fără funcție politică, bănuit în câteva dosare, nu admite că subordonarea  sa unui comandament străin ar fi un delict, ci tocmai dezavuarea acestor planuri cică ar amenința securitatea „statului” pe care îl reprezenta mai adineaori… cu atâta dezonoare! Apropo, și „bucuria” lui Ivan  Ceban că el nu ar fi fost vizat în mod direct acolo… ne vorbește despre cât sunt de grave acuzațiile!

Articolul din Washington Post începe cu o imagine ce trebuie reținută: atunci când „opoziția” protesta în fața parlamentului și a președinției, liderul opozanților primea aprobarea Moscovei pentru aceste acțiuni. Aplauzele Kremlinului divulgau „secretul” pentru cine se străduiește atât de insistent Șor. Cui îi sunt destinate discursurile sale isterice din ecranul orwellean, suspendat suprareralist deasupra capetelor „răsculaților”? Guvernării? Poporului? Ortacilor săi? Dar de ce ar trebui să-i țină înghețați în corturi, când e mai simplu să-și dea discursul pe rețele, pentru toți fanii. Simplu adevăr îl sugerează ziarul american: el vorbește pentru ca cineva  să raporteze Moscovei ce face Șor la Chișinău.

În același raport al departamentului american, la care face referire WP, se menționează că Șor își coordonează acțiunile și cu alți oligarhi, finanțați generos din aceleași surse, pentru a destabiliza situația în rebela Moldovă, orientată proeuropean și antiputinist. În acest context, discursul discontinuu, voalat ridicol în formula unui „interviu”, al lui Plahotniuc, este orientat spre atenția Kremlinului, de unde oligarhul fugar așteaptă izbăvire, fiiind gata  să renunțe, și unii, și alții, la reciprocele pretenții anterioare. Probabil că și un alt fugar, Platon, visează binecuvântarea Moscovei, cu iertarea tuturor păcatelor (patriarhul Kiril o face public, pentru toți cei implicați în război), dar și cu angajarea plenară în „războiul sfânt”. Pe fundalul acestor evidențe, o persoană tenebră cum e generalul FSB Miliutin, care lucreză prin mijlocirea lui Igor Ceaika, prietenul declarat al lui Igor Dodon și patron al organizației FSB-iste „Deloviaia Rossia”, devine un personaj central, decizional, al politicii Moscovei în interriverană.

E toamnă, cad măștile, zicea Vasile Romanciuc. În acest context războinic, cu implicarea multor și diverselor forțe, devin stringent necesare: discuția despre riscul catastrofei umanitare pe care insistă să ne-o producă „frații mai mari” din  trecutul sovietic; discuția despre necesitatea protecției asigurate a cetățenilor; discuția despre umbrela NATO și despre Unire (una de  facto mai mult decât una de iure); discuția despre integrarea fără rest în sistemul economic, social, politic, militar al UE. Toate trebuie puse pe tapet și analizate calm. Dorința de a ne salva ființa în vâltoarea unor conflagrații fără ieșire ne-a făcut, întotdeauna, mai decisivi în proiectarea viitorului, decât alte argumente. Exemplele actuale de urmat sunt la îndemână: Ucraina deja nu va mai ezita în privința integrării în UE și NATO; Finlanda și Suedia deja au depus cereri de aderare la alianța euroatlantică, Elveția e tot mai activă în ceea ce ține de asigurarea unui viitor altfel decât cel de până acum.