Domnul Tudor

Domnul Tudor lucrează taximetrist. Are mașinuța lui cu care își câștigă cinstit bucata de pâine, chiar dacă taxele sale sunt mai mari decât în oraș. Locuiește în suburbie și, când este solicitat, te poate duce oriunde îți dorește inima și nevoia care te scoate din casă. La orice oră a zilei sau a nopții, oricare ar fi condițiile meteorologice, Tudor te poate deservi la cel mai înalt nivel. Doritori de a merge cu el sunt destui, așa că el nu duce lipsă de clienți.

Cât timp conduce automobilul, Tudor nu-și pierde timpul în zadar. Ascultă radioul, se informează despre ceea ce se mai întâmplă în Ucraina, iar dacă îi cade vreun pasager cu care poate să discute „politică”, nu pierde ocazia și îl informează și pe acesta despre ce a auzit.

Deunăzi, împreună cu soția, am avut nevoie de serviciile lui Tudor și a trebuit să ascultăm până la autogara de sud-vest toate știrile, să aflăm cu cine a mai vorbit dumnealui și ce concluzii a tras după ce a discutat cu o „refugiată” din Ucraina care i-a explicat cum stau lucrurile în țara vecină.

„Rușii stau cu tancurile lor pe lângă orașele din Ucraina și se uită cum ucrainenii singuri trag cu tunurile în clădirile lor cu oameni pașnici, în școli și în spitale. Până acum soldații și ofițerii ruși, care au venit să-i salveze de națâști pe cei care le-au cerut ajutorul, n-au tras nici măcar un glonte asupra teritoriilor ucrainene. Pur și simplu, se mai apără și ei când sunt atacați de ucraineni cu armament de la americani și de la alte nații care nu înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în zona unde au venit cu spețoperația. Că teritoriile acestea sunt toate ale rușilor, numai că, de data asta, nu le-au putut lua înapoi chiar fără lupte, cum au luat Crimeea lor în 2014”, îmi explică domnul Tudor.

În fața atâtor informații și argumente „imbatabile” rămân mut, cu atât mai mult cu cât mă ghiontește din spate și soția care a comandat taxiul și vrea să ajungă la timp la autogară pentru a pleca la Iași. Ghiontul ei ar însemna că trebuie să tac, iar tăcerea mea pentru Tudor înseamnă susținere și, într-un fel, cădere de acord.

Monologul său continuă și, când vreau să spun și eu ceva măcar din complezență, că doar n-ai să mergi cu omul și ai să taci tot timpul, simt un al doilea ghiont în spate, mai apăsat și mai convingător. Tac și ascult ca prostul mai departe și mă bucur că până la autogară nu a rămas mult.

„Când veneau rușii cu tancurile spre Kiev în februarie, ucrainenii, fără să-i întrebe ceva, să-i întâmpine ca pe niște frați, le-au aprins pe toate cu javelinurile. Peste 30 de kilometri de tancuri avea coloana și a ars atunci toată. Cum poți să-ți permiți așa ceva, dacă nu știi de ce s-au pornit oamenii ceia spre capitala Ucrainei?! Poate că veneau la o ucenie, poate că se rătăciseră că acum comandanții iștia mai tineri nu se prea orientează! Nu, ei hai să le dea dintr-odată foc! De parcă nu au altceva de făcut! Cum să nu se supere Putin și să nu trimită alte tancuri în locul celor care au ars?! Căci și tancurile estea au rostul lor și dacă au venit rușii să apere oamenii pașnici din Ucraina așa trebuie să fie!”, aproape că răcnește Tudor.

Între timp, iată-ne ajunși la autogară. Tudor, văzând ce bun ascultător sunt, îmi zâmbește și se oferă să mă ducă gratis înapoi acasă. Îi spun că, după ce-mi petrec soția la microbuzul de Iași, mă mai rețin prin oraș și că… Mai mult nu reușesc să-i spun nimic, pentru că simt al treilea ghiont, de data asta în coastă.

Știind că aș putea să vă par un pic nepăsător pentru faptul că n-am acceptat să merg înapoi cu Tudor și să-l „educ”, vă spun că nu sunt nepăsător. Dovada e că mi-am sunat spre seară soția și m-am interesat dacă a ajuns cu bine la Iași…