„Mă conving la fiecare întâlnire cu publicul: am cititor!”

Interviu cu scriitorul Titus Știrbu

– Stimate domnule Titus Știrbu, v-ați născut un copil vesel? Ce poreclă aveați? Care erau jocurile Dvs. preferate?

Nu, nu am fost un copil vesel, am fost un copil necăjit; mai jos voi explica de ce. Începând cu clasa a patra, pe când eram elev la școala din satul Ghindești (primele trei clase le-am învățat în satul natal, Cenușa), mi-am și găsit porecla: „funingine”. Pe timp de iarnă taică-meu făcea țuică din sfeclă și misiunea mea, pe parcursul nopții, era de a aduce cât mai multă zăpadă pentru a răci apa din vasul în care se afla țeava-spirală. La școală plecam pe întuneric. Când gerul e mare, nu-ți prea vine a te spăla dimineața. Într-una din dimineți, când s-a aprins lumina în clasă, colegii m-au văzut plin de funingine. Porecla asta mi-a rămas pentru totdeauna. Despre jocuri? Patinam foarte bine. În acele vremuri iernile erau adevărate. Răutul era înghețat. Din sârmă groasă și scândură învățasem a meșteri patine și cu băieții ne jucam „de-a războiul”. Era trasă o linie dintr-un mal în altul, așa-zisul hotar, și noi toți eram „avioane”. Eram împărțiți în două detașamente – dacă treceai hotarul și erai „prins”, ieșeai din joacă. Vara, ne jucam în bumbi: nici o haină mai veche nu avea bumbi, și ne mai jucam „de-a cuțitele” (pe vremuri un cuțitaș cu plăsele era o mare avere!).

– Mergeați des la pescuit, la râul Răut? Ce pești prindeați?

La vârsta de cinci ani, aveam fătcuța mea: un metru pe un metru. Mama știa să împletească plase (fatcă) de prins pește, erau plase cu ochiuri mici și mai mari. Se făceau și plase de doi pe doi sau trei pe trei sau chiar patru pe patru metri. Țin minte foarte limpede cum pescuiam… Puneai în fatcă un boț de mămăligă cu brânză de oaie, ori o bucățică de macuh (șrot), făceai câțiva pași prin apă, puneai fatca. Coada (de 3-4 metri) era sprijinită pe cracană, așteptai câteva minute și, tuchiluș, ca să nu sperii peștele, înșfăcai coada și ridicai fatca: peștii mai mari reușeau să sară peste șfară, dar cei mici mergeau la zeamă. Prindeam ocheniță, burduhoasă, coblicel, baboieș, cărășei, zvârlugă, roșioară – șapte denumiri de peștișori, din care făceam o zeamă foarte gustoasă. Cu vârsta, se măreau și dimensiunile fătcii. Aproape în fiecare dimineață mama pleca la piața din or. Leninsk (azi Ghindești) cu o căldare de carași și crăpușteni, căci eu, cum se întuneca, luam fatca și fuga: ori la punte, ori la pod, depindea de cum e apa Răutului. Când râul scade, peștele urcă pe cursul apei; iar când apa crește – peștele pleacă la vale.

– Cât de prețuită era gluma în satul Dvs. natal, Cenușa, raionul Florești? De unde provine denumirea Cenușa?

La câteva sute de metri, pe Răut, în sus de la casa noastră, se aflau moara și oloinița. Deseori mă duceam acolo după hoaspă (rămășițe de ulei prăjit cu semințe de floarea-soarelui). La moară se adunau oameni din mai multe sate, se povesteau întâmplări interesante, dar copiii erau ținuți la distanță. Mi-au rămas în memorie mai multe snoave. Iată una: Trei care au tulburat apa. Erau odată trei fricoși și așa se mai temeau de câini, de doamne ferește. Odată, cum treceau ei pe lângă o moară, s-au luat niște câini după dânșii. De frică să nu-i rupă, au sărit în apa Răutului. Au ajuns pe celălalt mal și prind a-și scurge hainele de apă. Unul zise: – Ne-a făcut-o morarul. A asmuțat câinii asupra noastră. Altul unde face: – Las-că și noi i-am făcut-o. I-am tulburat apa și mâine o să-i fie făina vânătă!

Satul Cenușa a purtat mai multe denumiri: Borodniceni, Visterniceni, Frunzeni… E atestat prima oară cu denumirea Borotniceni la 11 mai 1479. Satul are, însă, rădăcini mult mai vechi: pe aici viețuiau cu 70 mii de ani în urmă oameni primitivi. În vacanțele de vară din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a am participat la săpături arheologice. O profesoară de la Facultatea de Arheologie a Universității „M. Lomonosov” din Moscova, împreună cu un grup de studente, trei veri la rând a efectuat săpături arheologice pe teritoriul satului nostru, apoi la Negureni și Curchi. Mie, de fiecare dată, mi se propunea să fac parte din echipa de lucrători deoarece eram „un băiat cu noroc”. Anume eu am găsit, la vatra satului nostru străvechi, la peste două dealuri distanță de locul unde e azi satul, cele mai interesante obiecte din cremene: vârf de săgeată, cap de zimbru, dar și locul (vatra) unde s-a aflat cu mii și mii de ani în urmă un lăcaș al strămoșilor. Satul a fost devastat în repetate rânduri de tătari, care lăsau în urma lor doar… cenușă.

– Când și cu ce ați debutat? Cine dintre scriitori v-a susținut la început de carieră?

Învățam în clasa a cincea… În una din zile, când aveam două lecții la rând de limbă și literatură, învățătorul Afanasie Brumă a intrat în clasă zicând: „Am să vă încui pentru două ore în clasă și voi… o să scrieți poezii”. Colegii s-au revoltat: cum așa?! Să scriem poezii când nimeni nu ne-a învățat? Dar eu chiar m-am bucurat; pe unele coperte de caiete erau mai multe rânduri de poezie din folclorul satului. Și… am rămas închiși două ore… Peste vreo două săptămâni, învățătorul a intrat în clasă cu foițele noastre, zicând: „Țigănașul acesta din Cenușa a scris cele mai reușite poezii și eu îl sfătui să le trimită la gazeta copiilor, „Tânărul leninist” (azi ”Florile Dalbe”). Mai întâi am trimis o scrisoare la redacție: „Vreau să scriu poezii”. Mi-a răspuns Liviu Damian: „Zici că vrei să scrii poezii? Trimite-le și atunci vom vorbi”. Am trimis. Peste alte câteva zile am primit răspuns: „Redacția a primit materialele tale. Ne-au bucurat mai cu seamă poeziile. Te sfătuim să ne scrii cât mai des și să ne trimiți acele versuri, pe care le crezi mai bune. Unele rânduri reușite care apar ca sclipiri pe ici-colo ne fac să credem că o să scrii poezii mai bune, ceea ce o să ne bucure foarte mult”. Semna: Liviu Damian. Prima poezie, „Prin troiene”, a fost publicată pe prima pagină a ziarului copiilor în ultimul număr al publicației din 1956… Mai apoi, cele mai multe răspunsuri, cu sfaturi prețioase, le-am primit de la Grigore Vieru. (Toate scrisorile le păstrez și azi). Cu cartea am debutat mai târziu. Pregătisem pentru tipar prima mea carte de versuri, „Băieții de-o vârstă cu mine”, dar poeta Agnesa Roșca, care mi-a citit manuscrisul, mi-a propus să scriu 3-4 poezii patriotice. Am spus atunci: Eu nu pot scrie poezii patriotice… Din acel manuscris am preluat mai multe poezii, pe care le-am inclus în volumul „Între două ape, viața”. Editorial, am debutat în 1973, cu cartea pentru copii „Satelitul”.

– Dramele din viața Dvs. nu v-au transformat într-un om posomorât. Ce boală v-a afectat picioarele? Cum vă învingeți durerea?

Taică-meu lucra la calea ferată. Și eu aveam dreptul de a paște vaca pe marginea căii ferate. De la gara Ghindești – 5 km în stânga și 5 km în dreapta. La 22 iunie 1953 (la vârsta de 11 ani) m-am ciocnit cu un tren de marfă. Trenul a rămas întreg, eu – pe jumătate! Pe parcursul a doi ani și ceva (cu pauze), internat la spitalul de traumatologie din Chișinău, am suportat 17 operații, până medicii m-au făcut să pot păși. În una din zile, o studentă de la medicină mi-a adus romanul „Povestea unui om adevărat” de Boris Polevoi, proaspăt tradus. Iată, această carte mi-a dat voință de viață și m-a învățat să rezist tuturor durerilor. Am avut o copilărie grea. Dar, când am înțeles că Cel de sus m-a lăsat cu zile, mi-am zis: Am să fac așa ca tot ce voi scrie pentru copii să fie cu caracter vesel, deoarece versurile cu zâmbet te fac să uiți repede de necazuri și de lacrima prelinsă pe obraz.

– Care a fost cea mai dificilă perioadă (în plan literar) din biografia Dvs.?

M-am căsătorit cu o domnișoară, Valentina, a cărei mamă decedase la nașterea ei, iar tatăl, în același an, – pe front. A crescut-o bunica. Lucra ajutor de bucătar la o cantină. Când s-a născut fiul nostru Iulius, iar peste un an și fiica, Lilia, ne-am pomenit cu o problemă neașteptată – soției îi sărea mâna din umăr. Medicii de la Salvare i-o puneau la loc, încerca să facă ceva, însă iar se repeta. Nu putea nici să înfeșe copilul, nici să-l scalde, nici să facă focul în sobă. Toate trebuia să le fac eu. Lucram redactor la televiziune… Și am avut noroc de șefa de redacție, o doamnă foarte înțelegătoare, Eugenia Istru, soția scriitorului Bogdan Istru – îmi permitea să plec cu o oră mai devreme, sau să vin cu o oră mai târziu. În vremea aceea nu-mi ardea deloc de poezie…

– De ce v-ați specializat în literatura pentru copii?

Cât am fost elev, am publicat multe poezii și povestioare despre și pentru copii. Când am devenit student, am publicat câteva cicluri pentru maturi, menționate în articole de Victor Teleucă și de Raisa Suveică. Dar când am ajuns la momentul că trebuie să scriu și „versuri patriotice” – gata, până aici! Mi-am zis: n-am să mai scriu versuri pentru maturi. Eu vreau să am cititor”. Liviu Deleanu ținea foarte mult la mine, cu el am avut zeci de întâlniri în satele din diferite raioane, vedeam cu câtă dragoste și căldură era întâmpinat de copii. Elevii îi știau pe de rost mai multe poezii. Versurile cu subiect, cu un final neașteptat, vesel, ademenesc cititorul… La întâlnirile pe care le am în prezent mă conving: am cititor!

– Cum au apărut personajele Născocilă, Roadegumă? Dar Fiul lui Păcală?

Odată, revenit la casă părinților (casa de pe malul Răutului demult nu mai este) am găsit în pod mâzgălelile mele din anii de școală. Pe un caiet era notată fraza: „A trecut pe la Florești o căruță cu povești. Am întins mâna și am luat una”. Anume aceste cuvinte m-au făcut să născocesc și să scriu cartea „Zece povești și doar una cu minciuni”. Și încă ceva: timp de zece ani am fost autorul ciclului de emisiuni radiofonice „Ghici, ghicitoarea mea”, mai apoi i-am schimbat denumirea în „Cine-i mai isteț?”. Emisiunea avea scopul de a descoperi noi legende, ghicitori, snoave, proverbe din folclorul nostru autentic. Primeam până la 300 de scrisori la fiecare emisiune.

– Vă considerați a fi din neamul lui Păcală?

Nu, nici pe departe. Numai copiii, la vârsta de 5-6 ani, pot născoci niște lucruri pe care nici un scriitor, oricât de talentat, nu-i în stare să le născocească!

– Cum ați păcălit cenzura, în epoca sovietică?

N-am avut de furcă cu cenzura la cele scrise de mine. Dar… când lucram la televiziune, i-am propus lui Dumitru Matcovschi să scrie 5-6 poezii pentru emisiunea „Noapte bună, copii”. Le-a scris. Frumoase poezii. Le-am dat pictorilor de la Teatrul „Prichindel”, deoarece poeziile erau citite după cadru, iar imagini erau desenele. Am asistat la repetiție, totul a decurs bine, dar seara, la ora 21.00, emisiunea nu a fost difuzată. Multă gălăgie a fost. Îmi amintesc, până și șeful comsomolului de atunci, Petru Lucinschi (coleg cu D.M. – n.a.), mi-a zis: „…ai retras versurile lui Dumitru din eter”. I-am răspuns: „Petru Kirilovici, eu am dreptul doar de a înainta, dar pentru a retrage sunt cu totul alte persoane!”

– Faptul că în Basarabia s-a revenit la grafia latină și azi vorbim, scriem liber în limba română vi se pare un miracol sau e ceva firesc?

Visul de a reveni la alfabetul latin îl aveam din primul an de studenție – pot oricând dovedi, dispun de jurnalul meu din anul 1961 – e scris cu litere latine, ce-i drept, cu unele greșeli. Am mai avut un jurnal din anul 1959-1960, care mi-a dispărut din casă.

– Câte cărți ați editat? Spuneți-mi, vă rog, titlurile de referință.

Am editat peste șaptezeci de titluri de carte: poezii și povestioare. Cele mai dragi îmi sunt: „Zece povești și doar una cu minciuni”; „Vai, ce litere ghidușe!”; „Ceaunel”; „Ce înseamnă-a fi om bun?”; „Fiul lui Păcală se duce la școală”; „A venit un lup la școală”; „Vreau să fiu pasăre” (acest volum conține un ciclu de povestiri, „Când Eminescu era mic”, două din ele sunt incluse în manualele de Limba română pentru clasele a II-a și a IV-a.

– De unde vă vine inspirația de a scrie texte umoristice?

Citesc uneori poeziile mele și mă întreb: cum mi-a venit mie în minte așa ceva? Și nu-mi pot explica. Am scris o carte de parodii, „Motanul poliglot”. Majoritatea parodiilor sunt gândite în troleibuz. Când găseam finalul (la epigramă, de asemenea, căci am și o carte de epigrame, „Unu scriem, doi – în minte”), adică poanta care provoacă râsul, mă pomeneam că râd, așa, pe neașteptate, și cei care erau în jur se gândeau: „S-a țicnit, sărmanul”.

– Felicitări pentru cei 80 de ani împliniți! Vă temeți de această vârstă sau o primiți împăcat?

De cea cu coasa frică n-am./ Chiar dacă-i dincolo de geam./ În urma mea – muri-vor toți, /Și deputați, și popi, și hoți./ Ce vor lăsa în urmă ei?/ Mi-i greu să spun, drăguții mei,/ Iar eu – lăsa-voi la copii/ Un mic buchet de poezii…

– La ce carte lucrați în prezent?

Am o carte nouă de versuri pentru copii, „A venit un fulg la geam”, caut acum un pictor care s-o ilustreze. Cu câteva zile în urmă am avut lansarea volumului „Întâmplări din viața scriitorilor” (22 la număr). Mi-am amintit multe alte episoade vesele, așa că voi continua și de-acum încolo să le înșir pe hârtie.

– Care e mesajul Dvs. pentru cititori?

Găsește timp ca să citești o carte,/ Ea din dulceața limbii își împarte./ O carte e ca hrinca cea de pâine,/ Citește-o azi și n-o lăsa pe mâine.

– Vă mulțumim frumos pentru interviu. La mulți ani, dragă domnule Titus!