Moldovlahia ca refugiu şi a doua patrie a lui Paisie Velicikovski

594
0

300 de ani de la nastere ( 1722-1794)

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Patria natală a lui Paisie (Petru) Velicikovski a fost Ucraina din stânga Niprului, stepele largi ale Poltavei şi Harkovului. În Autobiografia sa, îşi aminteşte cu drag de oraşul lui, Poltava, „o mică fortăreaţă pe graniţa de sud, de unde începeau ţinuturile tătăreşti”.

Autobiografia cuviosului, pe care şi-a scris-o cu puţin timp înainte de moarte, abundă în povestiri despre abuzurile suportate de ortodocși din cauza turcilor, dar şi a consecințelor Uniației (1596, 1645). Povesteşte cum pribegea ba pe partea stângă, ba pe cea dreaptă a Niprului, în căutarea unei mănăstiri care să nu fie persecutată şi a unui părinte duhovnicesc experimentat. Aceasta a fost crucea lui până la maturitate: să caute şi să nu găsească un duhovnic.

Din botez i-au ales numele Petru pentru că la 22 decembrie, ziua lui de naştere, se pomenea în Biserică mitropolitul Petru Movilă. Urmează şcoala de pe lângă biserica unde slujea fratele său Ioan, în care era şi un azil pentru copiii orfani, numiţi „porumbei”. Rămăsese şi el orfan la vârsta de patru ani, după moartea tatălui-preot.

La Kiev, în Academia movileană

În 1733, mama îl duce la arhiepiscopul Rafail Zaborovski, vechi prieten al soţului ei, care-l primeşte ca elev extern la Colegiul Frăţimii Ortodoxe, o şcoală a mănăstirii Bratski, unde era şi cămin-internat pentru elevi. Mulţi se întrebau dacă nu e mut – atât era de tăcut şi timid, mereu cufundat în rugăciune şi în lecturi duhovniceşti. În 1701, şcoala fusese ridicată de Petru I la rangul de Academie numită Movileană, de tipul celor din străinătate. Ea reunea trei şcoli a câte patru ani de studii: cursul inferior, şcoala medie şi a treia – superioară, unde elevii se numeau studenţi.

Sârguinciosul Petru, îmbrăcat în uniforma şcolară – pelerină lungă până în călcâie, pantaloni albaștri largi, căciulă de pielcică de miel şi cizme roşii răsfrânte, cu tocuri înalte potcovite şi sunătoare – învaţă limbile latină şi greacă, poloneză şi slavonă, gramatica şi sintaxa, aritmetica, notele muzicale şi catehismul. Îşi fixase trei reguli pe care se străduia să le respecte: a nu osândi pe aproapele, a nu urî pe nimeni, a ierta ofensele. Avea un duhovnic bun, Pahomie. Un cleric din Moldova, ajuns în Ucraina datorită convingerilor sale filoruse, i-a marcat tot restul vieţii lui Petru Velicicovski. Era mitropolitul Antonie, pe care l-a auzit slujind într-o limbă pe care o îndrăgi. După patru ani de studii la cursul primar, Petru părăseşte şcoala, pentru că se simte chemat la nevoința călugărească. „La vârsta de 18 ani, stă singur, în mijlocul pustiului lumii, înaintea feţei nevăzutului Dumnezeu”.

1739-1746 – ani de peregrinaj

Elevul Petru pornește în căutarea unei mănăstiri, dar se duce întâi să ceară binecuvântare de la duhovnicul Pahomie, care locuia la Cernigov, unde Antonie era arhiereu. „Cu barca pe Nipru şi Desna, împreună cu un coleg care mergea acasă, era să-şi piardă simţurile pe acele râuri sălbatice.” Pahomie îl sfătui să se ducă la mănăstirea Liubici, la hotar cu Polonia, în eparhia lui Antonie moldoveanul. Acolo copiază jumătate din cartea lui Ioan Scărarul. Din ea citea şi în trapeză de plângeau călugării. Dar ierarhul Antonie trimite la acea mănăstire un egumen învăţat şi autoritar, şi Petru fuge înapoi, la Kiev, împreună cu alţi vieţuitori, sărind pe bucăţile mari de gheaţă crăpată pe Nipru, care au detunat rupându-se definitiv după ce ei au ajuns la mal.

Frigul îl doboară, nu mai poate merge, de picioare bolnave. Timp de o lună este găzduit la schitul Rjiştev, lângă Cernobîl, unde trei călugări se hotărâseră să plece în Moldova. Se ţine de ei, dar e încă bolnav. Pleacă pe Nipru în jos, cu un monah peregrin, şi ajunge la mănăstirea Medvedovski din Mitropolia Kievului, unde timp de cinci luni nu a avut cum să-şi spele capul. Dar l-a spălat când l-au tuns ca rasofor, schimbând-i numele în Platon. Rămâne acolo „ca o oaie rătăcită”, îl dor picioarele, dar doarme trei ceasuri pe noapte ca pustnicii. Se pomenesc şi aici cu uniaţii, care-i îndeamnă să treacă la ei. Refuză, le închid biserica, monahii se împrăştie pe un ger năprasnic.

Ajuns în sfârşit în Lavra Peşterilor, la Kiev, arhimandritul Timotei îl trimite să înveţe a sculpta iconiţe pe aramă. Dar când se liniştise, cu gândul să rămână în Lavră tot restul vieţii, un coleg de şcoală, Alexei, îl revede şi-i aminteşte despre idealul lor comun – peregrinajul şi fuga de mănăstirile bogate.

Doi colegi din şcoala Movileană aveau învoire de trecere a graniţei şi, aflând, prietenii Petru şi Alexei hotărăsc să fugă cu ei în Moldova. Dar la graniţa poloneză o rudă a lui Alexei îl prinde şi-l restituie mamei lui, la Kiev. Platon îşi continuă drumul pe jos, prin zăpada până la genunchi. În iarna lui 1742, era în mănăstirea Metronimsk, găzduit împreună cu ieroschimonahul Mihail, rus mutat deja în Moldova cu ucenicii săi. Află că mulţi asceţi slavi pleacă în Moldova, dar bătrânul nu vrea să-l ia, ci-l sfătuieşte să plece singur, la Trăisteni, Focşani. După Paşti pleacă, însoţit de trei monahi din Metronimsk.

Moldovlahia” – noua patrie, numită în stil cantemirian

În primăvara lui 1742, trec Nistrul şi intră în Moldovlahia, ţară despre care scrie în Autobiografie: „un colţ înfloritor al lumii ortodoxe, cârmuit de domni binecredincioşi”. Doi dintre condrumeţi – Ierotei şi Teodul – rămân la schitul Condriţa, iar Antonie şi Platon trec Siretul şi ajung la Dălhăuți, Vrancea, unde trăiau mai mulți nevoitori vestiți. „Veneau în refugiu în Moldovlahia nu numai monahi sârbi, ruşi, bulgari, ci şi patriarhi din Răsărit”, scrie cuviosul în memoriile sale.

În Ucraina nu se găseau în mănăstiri manuscrise duhovnicești, nici duhovnici buni. Aici găseşte pe călugări transcriind din cărțile patristice. Ajung la schitul Trăisteni, unde aud prima dată despre pravilă și rugăciune după rânduiala Sfântului Munte. Face ascultare la bucătărie, dedicându-se studiului limbii române. Vine şi schimonahul Mihail şi i-l aduce pe prietenul Alexei din Kiev. Cum se vede, pământul românesc nu este prima dată loc de refugiu pentru ucraineni.

Tot ce vedea în jur îl încânta. Povesteşte cum a văzut prima dată struguri, după ce a primit ascultarea să păzească via schitului: „Nici nu mâncam acum altceva”. La schitul lui Onufrie, aflat pe sprânceana unui munte, descoperă aerul uşor, apa bună, livezile cu 15 feluri de mere, nuci de Valahia, privelişti fermecătoare. Cu aceste momente fericite de vieţuire în Moldovlahia se întrerup însemnările autobiografice ale cuviosului Paisie. Peste patru ani se contura deja intenţia de a pleca la Muntele Athos, munte ce are chipul crucii, loc sfânt de înalte tradiţii şi lupte, tezaur de scripturi patristice.

La mănăstirea Pantocrator. 1746-1763

Acolo trăiau călugări slavi. Iarăşi sărăcie, singurătate, lipsă de duhovnic, decădere a vieţii duhovniceşti. Zile întregi nu se putea ridica din pat, de slăbiciune. Urmează ani de citire, cântare de psalmi, rugăciune intensă, foame. În 1756, vine la Sf. Munte cuviosul Vasile de la Poiana Mărului şi-l călugăreşte cu numele Paisie. Vieţuieşte un timp cu un călugăr român, Visarion, se mută la schitul Sf. Ilie, formează o comunitate, dar primii ucenici români nu pot face pravila, de flămânzi şi dezbrăcaţi ce erau iarna. Spuneau doar Crezul şi Miluieşte-mă, Dumnezeule! În 1758, un episcop Grigorie îl hirotonește preot (ieromonah). Simte necesitatea studierii scrierilor Sfinţilor Părinţi, începe să caute originalele greceşti.

Mănăstirile athonite erau robite de turci şi silite să se răscumpere cu mari sume de bani, multe din ele în stare de ruină, neorânduieli şi învrăjbire între călugări de neamuri diferite (în comunitatea sa grecii nu se înţelegeau cu slavii). Paisie are nădejde numai la ospitalitatea din Moldovlahia. În 1763, cei 64 de călugări ai comunităţii, cu Paisie, preot ajuns la vârsta de 41 de ani, ajung cu două corăbii la Galaţi: în una era Paisie cu monahii slavi, iar în cealaltă Visarion cu monahii români.

Dragomirna, Secu, Neamţ

Mitropolitul Gavriil Calimachi îi primeşte cu dragoste şi le oferă mănăstirea Dragomirna cu toate proprietăţile ei. Comunitatea începe o viaţă nouă, de muncă şi de rugăciune. Curând, se completează cu noi ucenici. Stareţul Paisie întocmeşte un Regulament în 28 de puncte privitor la viaţa monahală, de fapt pravila pe care o respectau la Sfântul Munte.

În 1775, în urma ocupării Moldovei de nord de către Imperiul habsburgic catolic, comunitatea părăseşte Dragomirna şi 200 din cei 350 de călugări se mută la mănăstirea Secu. Peste patru ani, constatându-se lipsa de chilii pentru o obşte atât de mare, li se permite mutarea la mănăstirea Neamţ. Aici continuă să se contureze curentul numit mai târziu „neoisihast” sau „paisian”. Numărul monahilor nemţeni se ridicase la 700, apoi la 1000. Dintre aceştia şi-a crescut stareţul Paisie ucenici cărturari pentru şcoala de traducători din operele Sfinţilor Părinţi. Pe cei mai ageri i-a trimis la Bucureşti, să înveţe greaca veche la şcoala de la Sfântul Sava. Însuşi cuviosul Paisie începe să înveţe greaca şi să traducă în slavoneşte ghidându-se de traducerile din greacă ale românilor.

La indicaţiile stareţului, s-au tradus în slavonă şi română numeroase texte din mari asceţi din primele secole creştine. Între cei mai renumiţi traducători şi copişti din şcoala paisiană notăm pe Macarie, pe care-l cunoştea de la Sf. Munte, ieromonahul Ilarion, dascălul Isaac, Gherontie şi Grigorie Dascălul ş.a. Astfel se explică existenţa încă din anul 1778 a unui volum impresionant de traduceri în română care alcătuiau Filocalia de la Dragomirna, scrisă de mână. Astfel se explică apariţia în 1793, la Petersburg, a Filocaliei slavo-ruse (Dobrotoliubie), tradusă de cuviosul Paisie. În 1794, la 15 noiembrie, marele stareţ trecea la cele veşnice în mănăstirea Neamţ, centru de cultură teologico-ascetică pentru tot cuprinsul sud-estului european.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT