Nevoia de cultură

Am mai descris cândva acest tablou, vizibil cu ochiul liber, când, prezenți în câteva rânduri – la invitația organizatorilor, nu cu un stand finanțat de statul nostru – la Târgul de Carte de la Frankfurt, urmăream prestanța unor țări în devenire și afirmare. În asaltul lor impetuos de accedere în Uniunea Europeană, țări vechi, precum România, Ungaria, Polonia sau state de o vârstă fragedă – și nu doar post-sovieticele Georgia, Estonia, Letonia, Lituania, ci și cele „noi” din Balcani, precum Slovenia, Croația, Macedonia etc., își construiau intens un parcurs european, într-o ofensivă pe toate domeniile, inclusiv, pe cel cultural. Standurile lor, tot mai relevante și mai moderne cu fiecare ediție, erau demonstrative expoziții de performanțe intelectuale, creative, culturale – dovadă a dreptului lor de a se încadra în albia unei civilizații performante. Simplu spus, fiecare demonstra lumii că este o țară de cititori de carte.

Noi, având cea mai modestă producție de carte pe cap de locuitor (mi-i rușine să spun cifrele, vedeți-le pe blogul lui Erizanu), explicativ, suntem și țara cea mai săracă din Europa (chiar dacă afișăm „aspirații europene”). Zic, explicativ, deoarece alunecarea în sărăcie începe cu deficiența educațională/ culturală. Iar starea culturii și a educației națiunii poate fi măsurată prin lungimea rafturilor de carte ale bibliotecilor personale. Dacă un nu știu ce cataclism ne-ar impune, într-un drastic exercițiu reducționist, să renunțăm la obiectele din recuzita școlară, cartea ar trebui să fie ultima. Sigur că azi mizăm și pe alți purtători de informație, dar cu cât mai performante tehnologic, cu atât mai simplu e să fim, într-un moment, deconectați de la aceste alternative, mereu înnoite, lăsând uitate în fișiere deja neaccesibile multe arhive, niciodată revendicate, astfel încât, în ultimă instanță, tot cartea va rămâne suportul sigur și la îndemână.

M-am bucurat că Ministerul Educației și Cercetării s-a arătat deschis pentru apropierea școlii de ceea ce am numi cultura scrisă. Vorbesc de relansarea programului care presupune acordarea unui suport financiar anual fiecărui profesor pentru procurarea de carte. Pentru înnoirea bibliotecii, a parcului de informare. Ideea e simplă, nici măcar foarte originală. Un model similar a fost emis câțiva ani în România, cu titlul de voucher pentru carte, oferit profesorilor (acum vreo doi ani a fost pus în discuție și voucherul pentru lectură dedicat elevilor). În RM există o hotărâre de guvern similară, privind acordarea unui supliment anual pentru procurarea „suporturilor didactice”, de la cărți la calculatoare (sic!), plus produse software, platforme educaționale etc. Toate intrând în suma simbolică de 2000 de lei. Fără niciun voucher, fără prezentarea bonurilor de casă. Hotărârea, adoptată în toamna lui 2018, în ajunul alegerilor parlamentare, era o formă discretă de mită electorală.

Proiectul actual adaugă (logic!) obligativitatea prezentării bonului – dovada utilizării banilor conform destinației. În schimb, destinația s-a lărgit și mai mult, incluzând și toată birotica (de care trebuie să mai aibă grijă și fiecare școală!). Având de ales între birotică și cărți, e limpede cărei cumpărături i se va da preferință (deși toată papetăria e materie efemeră și mai puțin eficientă). Or proiectul nu trebuie să fie un adaos la salariu, pentru nevoi curente (în acest sens, mai bine mărim salariul profesorilor), cât un suport pentru menținerea formei intelectuale, pentru instruirea culturală continuă. Un suport pentru carte, fără alte specificații! Altfel ne vom pomeni cu programul „realizat” și bonurile prezentate, dar fără nicio carte citită!

Cărțile sunt vehiculele performanței. Nu poți fi mai bun decât ești, dacă nu le ai la îndemână. Și nu poți folosi doar parcul vechi de vehicule. Suportul pentru lectură trebuie oferit (profesorilor, iar în perspectivă, și elevilor) nu doar pentru a-i apropia de producția intelectuală și creativă la zi, ci și pentru susținerea domeniului editorial, azi afectat de pandemie (dar și de boala proverbială a moldovenilor de care se întrista Cantemir), domeniu foarte modest susținut, din lipsă de cititori și din lipsă și mai mare de cumpărători de carte. Azi, cu densitatea intelectualilor în structurile administrative mai mare decât oricând, vom fi auziți?

Un om deplin al culturii, cum era regretata Valentina Tăzlăuanu, fondatoarea revistei „Sud-est cultural”, spunea că educație și cultură nu înseamnă atât o „activitate de creare de produse artistice”, cât „crearea nevoii de aceste valori”. Ca să creezi această situație a „nevoii de cultură”, pentru un elev, trebuie, mai întâi, să aibă această nevoie profesorul. Pe care nu trebuie să-l pui în fața alternativei (false!): pâinea sau cartea, ci să-i oferi această… pâinea noastră cea din toate filele, după vorba inspirată a poetului Vasile Romanciuc.

Cartagina indiferenței și ignoranței noastre trebuie distrusă.