Bucovină, Bucovină, Dumnezeu să mi te ţină! Sofia Vicoveanca: 80 de ani de la naştere

Născută la Toporăuţi, lângă Storojeneţ, pierzându-și tatăl odată cu ocupaţia sovietică şi suferind greutățile materiale prin care treceau refugiații bucovineni şi basarabeni, Sofia Fusa a învățat din copilărie croitoria, împletitul, torsul, ţesutul covoarelor. Când mergea în satul vecin, îşi lua furca de tors şi lucra pe drum.

A absolvit Școala Populară de Artă din Suceava și, în 1959, a fost angajată, prin concurs, ca solistă de muzică populară la ansamblul de cântece și dansuri Ciprian Porumbescu, dirijat de George Sârbu. După 1990, înregistrează discuri cu orchestra Lăutarii, dirijată de Nicolae Botgos şi cu orchestra Viorel Leancă. A jucat şi în câteva filme româneşti. Regizorul Stere Gulea a ales-o în rolul principal în noua ecranizare a romanului Baltagul. A publicat patru volume de poezii. Costumele populare purtate de artistă, vreo 58, se păstrează într-un muzeu etnografic amenajat într-o casă anume construită, la Vicov, localitate de la care se trage şi numele de scenă.

Din anul 1998 este solistă de muzică populară la ansamblul Rapsozii Botoșanilor, dirijor – Ioan Cobâlă. După informaţii care se mai pot completa, în întreaga carieră a scos 13 discuri personale, șase în colaborare, 16 casete audio, 22 de CD-uri, două DVD-uri.

Dragi ne mai sunt horile

Când ajunsesem la Cahul, în 1989, în campania de colectare a semnăturilor pentru limbă şi alfabet, în centrul oraşului era, ca duminica, horă. Dans, dans, dans, după cântările Sofiei Vicoveanca. Aveam aproape toate discurile Sofiei acasă, ştiam bine ce cântecele conţineau, cum vin unul după altul. Recunoşteam la hora din Cahul îndrăgite melodii, pe care taraful le cânta fără cuvinte:

Scripcaruică di braduţ /Na-ţ un leu şî trii banuţ/ Şi-mi scoati puiu-n drumuţ.

Na-ţ un leu şî jiumatati /Şî zi una pi saltati /Sî să mire şapti sati.

Înainte de a mă arunca şi eu în iureşul sârbelor şi în mărunţica cea de doi, am hotărât să le fac o pauză dănţăuşilor cahuleni. M-am urcat pe scenă, unde în acea zi cânta – îi venise rândul – un taraf oarecare dintr-un sat, şi le-am propus să asculte un cântec doinit de Sofia Vicoveanca:

Din morminti di străbuni/Aud glasuri din bătrâni/

Porunşind sî dăinuiască/ Vorba dulşi românească!

Nu pot uita reacţia publicului – s-au umplut listele cu semnături. Am plâns de bucurie: există o legătură mistică între român şi folclorul lui genial, între cântecul din Bucovina şi dansul din Basarabia istorică. Extremitatea de sud a românităţii dansa atât de firesc după melodiile celor din extremitatea de nord. Dar este puţin spus asta. La Palatul Naţional, în 1988, eram aşezată alături de nişte ruşi, care veniseră la concertul Sofiei, curioşi să verifice dacă ea este aşa cum se zvonea prin oraş. Sofia cânta Hora Mare, dar şi Sanatati, oamini draji/ De-aişi din ţara di faji!

iar ruşii de lângă mine comentau: mare artistă! Şi se ridicau să o vadă mai bine când ajungea la Măi cobzare, măi cobzare. Eram atunci nebuni, toţi românii, după acest nou cântec al ei – m-am convins la Iaşi, un an mai târziu, când am putut călca prima dată peste Prut.

Mi-am amintit atunci, în Palatul Naţional, de o amintire a mamei (mai avem şi amintiri frumoase din închisoarea popoarelor). Fruntaşă de mama focului, ea a fost delegată la nu ştiu ce Expoziţie a realizărilor naţionale de la Moscova. Seara basarabenii participau la concert cu multe dansuri, după georgieni sau înaintea lor. Mama a observat un freamăt deosebit în public după ce au răsunat primele acorduri ale orchestrei moldovenilor. Cei de pe coridoare lăsau ţigara şi intrau grăbiţi în sală. Mama nu literaturiza: ea a văzut cum toate naţiile reprezentate de oameni ai muncii din URSS urmăreau pe dansatorii zburători din Moldova cu gurile căscate. Uimiţi, fericiţi, şi în final cu aplauze tunătoare. Noi am fost ş-am să him, iar frumuseţea va schimba lumea.

Sofia şi folclorul românilor din jurul României

Ce a însemnat pentru mine venirea Sofiei Vicoveanca la Chişinău în toamna lui 1988? Valorificarea neaşteptată a unor perle folclorice basarabene. Mă întorsesem dintr-o expediţie de cules folclor şi mărturii istorice din raionul Briceni. Descifram cântecul unei doamne Darienco dintr-un sat de la nord:

Ici îmi place loc de casă/ Şi străinii nu mă lasă.

Ici îmi place să trăiesc/ Şi duşmanii mă gonesc!

Doamne, fă pe Prut o punte/ Să treacă flăcăi de frunte…

Și trecea Sofia, cu frumuseţea ei cuceritoare, care amintea de cea a femeilor salvatoare de neam din Vechiul Testament (cu esenţiale corecturi în privinţa mijloacelor de luptă). Soţul meu încerca să-i ia Sofiei Vicoveanca un interviu în culisele Palatului Naţional, dar nu reuşea în vălmăşeala de basarabeni care o asaltau pe artistă. Atunci i-a venit ideea să-i spună că soţia sa tocmai s-a întors dintr-o expediţie cu folclor de la Nordul Basarabiei. Şi ar fi bine să acorde acel interviu la o masă cu bucate de-ale noastre, ascultând înregistrări cu rapsozi basarabeni.

Eu nu ştiam nimic şi mă întorceam de la grădiniţă cu copilul de mână, plin de nisip, şi vorbind despre cântecul învăţat în acea zi. Ei, mamă, ce, nu ştii ce cântăm noi: Pace, pace, pace pe pământ! Sun la uşă. Sssst! mi se şopteşte: La noi au venit Sofia Vicoveanca şi nişte prieteni de-ai noştri. Era cu nelipsitele mărgele, dar nu încolăcite pe gât, şi în rochie neagră. Adusese multe flori şi mici cadouri. A observat că unul din băieţei are cămaşa scrisă cu litere chirilice, late, băgate în ţesătură, frate, şi s-a fotografiat cu el în braţe.

Cât am pus masa, ea s-a închis în camera cu aparatele care înregistraseră folclorul şi asculta aplecată asupra acelor bobine mari cât discurile ei LP. Semăna cu o şcolăriţă sârguincioasă. Ah, ce cântec din satul lui Grigore Vieru descoperea în acea seară:

Mărită-mă, măiculiţă –/ Mi-o vinit un lapte-n ţâţă./

Las-să-ţi vină şi coraslă/ Dacă ţi-o fost mintea proastă…

A selectat câte ceva. Bricenii, învecinaţi cu Botoşanii, este zona ei folclorică. Încerca să înveţe chiar în acea seară bocetul auzit. M-am bucurat că au ajuns la această mare artistă aşchii din creaţiile basarabene din imediata proximitate. Discul ei din 1985, cu cântece româneşti din culegerea Al. Voevidca, îl aveam cel mai mult la inimă. Ca şi Maria Tănase pe timpuri, atentă când îşi selecta repertoriul, şi artista de la Suceava cercetase lucrările folcloristului şi muzicologului Voevidca de la Cernăuţi – 10 volume de cântece româneşti, majoritatea din Bucovina, culese de prin diferite manuscrise. Ascultând-o cu atenţie, îşi dai seama că Vicoveanca alege ce este mai reprezentativ, mai valoros, şi are din ce alege.

Umorul din cântecele Sofiei Vicoveanca este tot atât de caracteristic moldoveanului şi impresionant ca şi bocetul.

Badi, nu mă pre-nvârti:/ Mă tem că ne-om prăvăli,/ Cine ştii ce-om mai păţi!

Sau: Dragostea când mi-o vinit?/ Când aveam di prăşuit,/ Fânu-n luncă de cosit!

Sau: C-aşa-i jiocu di când lumea:/ Şi cu unu şi cu una./ Saltă, bre!

Vârful a toate – acel Iac-aşa! spus discret, nu cum îl interpreta, tot magistral, Song-ul condus de Ioan Luchian Mihalea.

Iac-aşa sunt şi cântecele noastre şi artiştii cei mari. „Întâlnirea mea cu publicul din Basarabia, înainte de momentul 1989, este încărcată de o emoție care m-a marcat pentru totdeauna” – afirmă deseori Sofia Vicoveanca în interviuri, când este vorba de naţiune şi comunitate de iubire. C-aşa-i dragostea pi lumi: Dor cu dor sî sî aduni. Altfel nu putem rezolva problemele, dacă nu ne obligă dragostea.