Între Beranger Întâiul și Regele Lear

Revenirea lui Petru Vutcărău pe scena TEI în calitate de actor, în rolul regelui Lear (regizor: Mihai Țărnă), e un eveniment. Spectacolul demarând cam static-monumental (dacă n-o fi aici o parodie a domnitorilor scenici tradiționali), la început doar aroganța suveranului animă cumva scena. Dar spiritele se declanșează (și se încorporează) expresiv în fazele ulterioare, ale unui Lear dezmoștenit. Ale unui Lear fără obligații, rebel și cu personalitate asumată (nu una decretată de statutul social). O ipostază jucată ironic și tragic, concomitent.

Spre final avem un rege nebun și liber, „care ni-l amintește pe Beranger I” (da, cel din Regele moare!), îmi zicea Emilian Galaicu-Păun, cu care vorbeam despre premieră sub molizii Muzeului de Literatură (în curtea muzeului se lansa o carte cu două nuvele în oglindă, una a lui Vladimir Beșleagă, alta a lui Nicolae Popa, un joc literar pur, o diavoliadă bulgakoviană despre pactul artistului cu Mephisto, pentru reținerea clipei în operă).

Vutcărău parcurge o cale inversă, de la teatrul absurdului din a doua jumătate a secolului XX la teatrul post-renascentist, de la începutul secolului al XVII-lea. Parcurgeam și noi aceste arabescuri ciudate ale curbelor timpului în spațiul basarabean când îi citeam, în vremurile imemorabile ale totalitarismului, pe clasicii români abia după lectura lui Ionesco sau Beckett. În teatru, de altfel, spirala timpului se răsucește imprevizibil, dar cu suprapuneri logice. La montarea unui spectacol se ia în calcul: a) când se desfășoară acțiunea (aici: sec. IX); b) când a fost scrisă piesa (1606) și, bineînțeles, c) când este montat spectacolul (2021). TEI este, de regulă, bine înșurubat în timpul istoric al montării. Respirația evenimentelor cotidiene s-a resimțit întotdeauna, de la Chirița la ultimul Vișniec. Actualul Regele Lear mi-a părut mai atemporal (vânturile din afara teatrului fiind în discrepanță cu ploile din interior), cu o pietate absolută, indiscutabilă, față de text/ autor.

Motivația/ durerea din interior răbufnește însă în secvențele unui Lear dezmoștenit, când protagonistul se răzbună. Or Petru Vutcărău știe mai bine decât oricine ce înseamnă încrederea într-un discurs electoral mieros și lingușitor, de care apoi să-ți muști mâinile. Pentru că asta se întâmplă cu eroul: el ascultă trei cuvântări într-un casting pentru cel mai bun administrator al treburilor regatului, după plecarea sa. Și respinge tocmai vorbele sincere ale Cordeliei… pentru că nu erau suficient de teatral-electorale, fiicele mai mari convingându-l cu discursuri à la Cațavencu: bombastice, patetice, ireproșabile artistic.

Cordelia nu l-a convins nici pe rege, nici pe noi. A convins însă Lear-Vutcărău (cel din urmă, mai mult decât cel dintâi), a convins bufonul (Anatol Guzic) – personajul liber de a spune adevărul într-o lume ipocrită. A convins Gheorghe Pietraru (ducele Gloucester), fratele de suferință al lui Lear, asistat pe potrivă de fiii săi, Edmund și Edgar (Bogdan Bâtlan și Eugen Prisăcaru).

În narațiunea dramatică, Lear cedează, succesiv. Mai întâi, își pierde, benevol, împărăția; apoi, treptat, puterea și încrederea în familie. Luptă disperat cu morile de vânt ale intrigilor, pe care nu le înțelege. Iar când pricepe viclenia și perfidia fiicelor mari (și, pe contrasens, devotamentul bufonului), e târziu, el însuși devenind un bufon în această acțiune. Personajul moare fizic după ce a degradat, succesiv, ca personalitate. Și tocmai aceste trepte ale prăbușirii îl înalță pe actor. Agonia ca sacrificiu pentru mântuire. Un rol de zile mari.

Fiindcă scriu un editorial, nu o cronică de teatru, mă opresc la (doar) o conexiune cu actualitatea. O plauzibilă explicație a credibilității acțiunii scenice o memorasem dintr-o lecție a lui Peter Brook. Celebrul regizor propunea cuiva să citească un fragment din piesă. Cititoarea, inocentă (condiția necesară), citea monologul odraslei mai mari a lui Lear în cele mai calde și duioase intonații: o fiică îi „mărturisea” părintelui cât de mult îl iubește. Actrițele însă, cunoscând piesa, știau că sunt vorbele unei ipocrite (și așa o jucau). Aparent paradoxal, dar tocmai lectura cititoarei inocente era relevantă. Or dacă fățărnicia fiicelor se developează din primele fraze, nu mai vorbim de drama regelui, ci de prostia lui, care nu a sesizat notele false, nedreptățind-o pe mezină, doar pentru că nu a rostit și ea un discurs bombastic, conform uzanței.

Creduli și, consecutiv, dezmoșteniți, azi trăim un spectacol al absurdului, între un bâlci cotidian și vanitățile eterne. Ne-am pulverizat, singuri, demnitatea și patrimoniul, orbiți de ipocrizia establishment-ului. Discursurile sincere nu ne încălzesc. Ne măgulesc cele răstite, nu cele rostite. Cam asta-i cauza că am ajuns unde am ajuns. Umili ca persoane, cvasiinexistenți ca personalități, poate numai ca personaje mai suntem interesanți lumii…

Și de ce ziceam eu că spectacolul nu ar fi actual?