Scenele politicii moldoveneşti: eşichier şi tatami

Cunoscutul disident român Dorin Tudoran scria, mulţi ani în urmă: „În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie”. Acelaşi lucru îl putem spune despre Republica Moldova. Dovadă că suntem aceiaşi! Azi confruntarea politică principială de pe tabla politicii moldoveneşti se dă între „şahistul” sovietic Igor Dodon şi „harvardista” Maia Sandu, care joacă însă, în cel mai imprevizibil stil japonez, un fel de partidă de go. Iar când confruntările se mută în sala de lupte marţiale, cu o masă (numerică) mai mică, fără şanse de a-l elimina pe adversar prin metode de sumo, Maia Sandu îi aplică adversarului procedee de judo, cu scoaterea lui din starea de echilibru şi opunând forţei supleţea.

După pierderea prezidenţialelor, planul socialiştilor era limpede ca apa lacului Baikal: evadarea lui Chicu, debandadă totală, pandemie dezlănţuită şi învinuirea Maiei de proastă administrare; tot ea impusă să desemneze un premier „nou”, dar să fie tot al socialiştilor. Votat de penali, dar cu posibilitatea de a lua bani din fonduri europene. Contabilizând apoi eventualele succese ca fiind socialiste şi punând vina eşecurilor pe seama noului preşedinte. Simplu, ca un şah şi mat în trei mutări. Dar n-a fost să fie. A citi: Yasunari Kawabata, Maestru de go.

Potenţialii aliaţi ai Maiei Sandu ar fi preferat sporturile de echipă. Egoismul ei (dictat cumva şi de condiţiile jocului, cu trucuri perfide ale adversarului principal, luate din arsenalul jocului de cărţi) deocamdată pare a fi soluţia optimă. Cel puţin, pe moment. Viitorul însă nu e tot atât de senin şi ignorarea opiniei aliaţilor se poate răzbuna. Având însă în vedere susţinerea pe care o are Maia în Occident, precum şi cazul de forţă majoră, aliaţii trebuie să înţeleagă că astea sunt condiţiile jocului şi să-şi proiecteze viitorul politic pornind de la aceste date ale problemei. Iar noi, chemând actorii politici din prim-planul evenimentelor „să nu facă politică”, ci „să aibă grijă de popor” batem apa-n piuă: grija politicienilor se manifestă prin acţiuni politice, fie pragmatice, fie populiste. Încercările lor de a schimba peisajul politic (da, de grija şi dragul poporului, al reformelor, al luptei cu corupţia) fac parte şi ele din acest joc.

În contextul precis al situaţiei de azi, cu un guvern încă socialist şi o majoritate tot socialistă în parlament, Maia Sandu nu poate să prezideze decât dacă va fi preşedinte jucător. Impunându-şi, la limita penalizării, propria agendă. Nu o invidiez. Dar nu pot să nu remarc cât de bine se mişcă pe eşichier, spre stupoarea „şahistului” Dodon. Acesta încă nu a pierdut partida, dar e nevoit să cedeze poziţii şi să sacrifice piese. Nici Maiei nu îi este uşor şi încă nu se ştie cum se vor răzbuna piesele sacrificate de ea, unele cu prea mare uşurinţă, de dragul efectului. Antrenorii şi sfetnicii ei sunt gata să împărtăşească şi eventualele eşecuri?

Bine, variante nu au fost prea multe, astfel încât jocul trebuie continuat din această poziţie, nu anulat şi pornit de la zero. Mie unuia, de exemplu, proiectele de legi şi insistenţa cu care sunt promovate mesajele deputaţilor PPDA (o echipă foarte bună) mi se par o mai bună contribuţie la accederea în viitorul legislativ, mai eficientă decât desemnarea lui Andrei Năstase la funcţia de prim-ministru, misiune imposibilă în acest peisaj politic. Important – pentru toţi – e să se impună, să acţioneze, să încerce schimbarea (nu să aştepte ori să ceară schimbarea condiţiilor de joc; nu să viseze că adversarii şi potenţialii aliaţi vor fi alţii sau vor fi altfel).

Vă amintiţi de episodul din Zbor deasupra unui cuib de cuci: McMurphi, eroul lui Jack Nicholson, pune pariu că va smulge o consolă hidroterapeutică din baia spitalului de psihiatrie. Nu reuşeşte, dar declară: „eu, cel puţin, am încercat”. Încercarea merită, chiar dacă iniţial misiunea pare imposibilă. În finalul filmului lui Forman, uriaşul indian, „căpetenia” Bromden, a smuls instalaţia. Şi a spart cu ea geamul, făcându-şi drum spre libertate…

Analizând toate variantele posibile de ieşire din criză, ca orice microbişti, putem să fim convinşi că varianta noastră e mai bună decât fenta sau lovitura executată pe teren. Sigur că, după toate variantele analizate (mai ales când ele sunt multe) avem în minte şi una care ţine de teoria conspiraţiei. Oricine dintre jucătorii politici ar putea să aibă alte intenţii şi să fie susţinuţi din umbră de… umbrele altor forţe… Speculaţiile astea sunt fără capăt, d-aia ne-a dat Dumnezeu minte: nu doar să raţionăm, ci şi să speculăm. De vreme ce totul e reprezentare, de ce nu ar exista şi scenarii pe potriva aşteptărilor noastre, o civilizaţie a spectacolului, după teoria, deloc conspiraţionistă, a lui Llosa?