Diviziunea muncii sau Despre egoismul politicienilor

Ca orice meserie în care pentru a te impune e nevoie să-ţi întreci concurenţii, politica e un câmp al orgoliilor, un teren al egoiştilor, diseminaţi prin selecţie naturală. Nu poţi fi generos cu adversarii, dacă asta îţi aduce pierderi, ţie sau echipei. Politicianul are dreptul să nu mărturisească şi să nu acţioneze împotriva sa şi a echipei sale. Încercând să analizăm şi să înţelegem ce se întâmplă trebuie să ţinem cont de această realitate. Ca să nu ne facem iluzii.

Mercenari în oastea care luptă pentru fericirea poporului, în acelaşi timp, agonisesc pentru ei înşişi. Nicio contradicţie. Tot ce face politicianul activ (nu cel pensionat, microbist anarhist în decizii) e pentru a acumula bile albe în puşculiţa formaţiunii sau în propria pungă. Până şi cei care muncesc exclusiv întru binele poporului (nicio ironie, există şi asemenea politicieni), o fac ştiind că astfel avansează în top. Dacă instrumentele democraţiei ar funcţiona, acest mecanism egoist chiar ar lucra întru binele naţiunii.

Dar fiindcă existenţa unui partid într-o ţară săracă depinde adesea de vreun finanţator, bilele albe, convenţional vorbind, le acordă acesta, nu nenorocitul popor. Şi atunci efortul de a fi egoist şi de a-i devansa pe ceilalţi (dând din coate şi călcând peste capetele adversarilor) e pentru a arăta bine în ochii finanţatorului. Care, în ultimă instanţă, te va aprecia tot pentru că ai adunat puncte de la alegător. Pentru succesul pe piaţă. Aici egoismul tău trebuie să asude dublu.

Uitaţi-vă la Igor Dodon, care e mereu transpirat, şi veţi înţelege: nu e uşor să placi atât patronului care te finanţează, cât şi potenţialului alegător. Pentru că atunci când alegătorul îţi întoarce spatele, patronul îţi va căuta înlocuitor. Îţi va lua toiagul păstoriei şi îl va da altui cioban. Ori va muta turma la târla altor voronini, tkaciuci, usatâi… De aici teama de anticipate: îl calcă pe urme alţi egoişti.

Pe contrasens, PAS se simte, egoist, [pe cal] înaripat. Intuiţia şi sondajele arată un spor al numărului de votanţi (respectiv, de deputaţi în viitorul legislativ). De ce s-ar îngriji de alţii, dacă ezitarea (să zicem, până la alegerile ordinare) le-ar putea scădea din rating? Sigur că aceste calcule ar putea fi greşite, în ultimă instanţă. Lipsa aliaţilor în viitoarea legislatură şi dependenţa ipotetică de vreun aventurier precum Usatâi le-ar putea fi fatală, în timp. Este, cred eu, un blestem al nostru, al tuturor, care nu poate fi exorcizat: orice preşedinte va convieţui cu un parlament pestriţ, în care adepţii lui devotaţi vor fi mereu în minoritate.

Şi mai e ceva: lipsa unei doctrine politice a PAS, care se substituie cu un mesaj omnivor: cu Europa, dar fără a-i supăra pe ruşi; cu sprijinul unioniştilor, dar fără a vorbi de unionism; sprijin românesc, dar fără o apropiere identitar-firească. Lupta cu corupţia nu e o doctrină şi nici măcar „europeismul” nu e. Astfel încât „succesul” PAS poate fi nu doar iluzoriu, ci şi de scurtă durată. În fine, un important contraargument: Maia Sandu nu va face campanie, o vor face alţii, iar aici garanţiile succesului se subţiază. Dar nimic, ziceam, nu poate împiedica partidul să persevereze. Egoismul lor politic e şi semnul lor de nobleţe. Chiar dacă asta le poate provoca moartea politică: vor muri frumos, pe eşafod. Pentru că, la urma urmei, cineva trebuie să fie intransigent în acest exerciţiu de purificare a clasei politice.

Iar dacă ne uităm la şansele electorale (de azi, or mâine ar putea fi altfel) ale celorlalte partide: la PD (şi cele două fracţiuni desprinse de el), la PPDA, la unioniştii din afara parlamentului (dar şi la alţii), înţelegem că Maia Sandu nu prea are cum să fie susţinută în demersul ei insistent de dizolvare a parlamentului: celelalte partide încă nu sunt gata de alegeri. Iată de ce ele (egoiste prin definiţie) aleg să slujească poporul în condiţiile actualului legislativ. Uitând că guvernarea pe care Dodon ne-o va oferi şi mâine (cu sau fără Durleşteanu, dar făcându-i responsabili pe toţi care o vor accepta) va fi după chipul şi asemănarea celei actuale (de care, iată, până şi Dodon vrea să scape). PPDA şi PD cred că după asta ei vor accede mai uşor în parlamentul din 2023? Dar… voia boierilor, de ce ne-ar supăra egoismul lor, dacă îl acceptăm pe al celor de la PAS? Iar partidele extraparlamentare… dacă nici acum, când guvernul, şi parlamentul în componenţa actuală sunt total compromise, iar sistemul dezasamblat, ei încă nu sunt gata de lupta decisivă, atunci când vor (mai) fi? Când vor avea şanse mai bune? Unde-i egoismul lor pragmatic?

Bien, fiecare partid cu sfânta lui misiune de a ferici poporul. Nu trebuie să batem apa în piuă impunându-le priorităţile noastre. Cu atât mai puţin, un partid sau un lider nu trebuie să-i dea sfaturi şi indicaţii altuia. Iar noi, spectatorii, nu putem decât să apreciem intriga. Fiecare cu partea lui de contribuţie la (ne)fericirea naţiunii. Restu-i vânt şi vanitate…