Segregaţioniştii

505
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Lumea e panicată de revenirea pe agenda publică a mişcării „Black Lives Matter”. Unii insistă pe reminiscenţele rasismului, alţii pe reacţia disproporţionată (şi pe violenţele nu doar împotriva „albilor”, ci şi împotriva civilizaţiei, inclusiv lupta cu trecutul). Societatea s-a împărţit în două tabere, luând partea unora sau a altora. Detaliile care au declanşat conflictul deja nu mai contează, ca şi împuşcătura de la Saraevo. Efectul: lumea e împărţită în ai noştri şi ai lor. Cineva se încălzeşte la focul conflictului, iar cine încearcă să împace spiritele nu e auzit. Cine nu-i „intransigent”, nu e vizibil. Nu este la fel de interesant precum cel care impune diferenţele.

Dar nu mă adâncesc într-un subiect pe care colegul meu Adrian Ciubotaru vi-l poate servi competent şi cu trimitere la prima sursă. Voiam doar să zic că nu suntem prea departe de „paradigmă”. Istoria ne furnizează suficiente motive să-i urâm pe mulţi dintre cei din preajmă. Inclusiv pe conaţionalii noştri, care nu-i urăsc suficient pe ceilalţi. Şi tot aşa, adâncind prăpastia dintre diferite felii sociale, nu construind punţi.

Mai mult: până şi cei care pledează pentru toleranţă (religioasă, rasială, sexuală ş.a.m.d.) sunt intoleranţi (chiar agresivi) faţă de cei care nu acceptă toleranţa în aceeaşi măsură. Corectitudinea politică a început să fie incorectă politic tocmai prin caracterul ei totalitar. Curioasă această realitate (post-totalitară?), ce impune restricţii fără drept de apel, iar pe contrasens: o nouă listă de vaci sacre, ce nu pot fi atinse nici cu o floare.

Având în vedere că nu au dispărut nici conservatorii clasici şi intransigenţi, nici stângiştii, intoleranţi prin definiţie, dar nici neo-marxiştii, în toate versiunile şi derivatele (impunând toleranţa şi dreptatea la pachet); când o parte de lume încă nu a ieşit de sub hipnoza ideologiilor totalitare, iar o altă parte, beneficiind de primele avantaje ale libertăţii, nu o dorește limitată; când comunitariştii cred că numai o societate bine pusă la punct poate salva omenirea, iar liberalii, dimpotrivă, consideră că idealul suprem trebuie să fie libertatea şi fericirea fiecărui om în parte; după acest tablou (şi în contextul unei dinamici năucitoare de dezvoltare a relaţiilor interumane), cum să [mai] împaci lumea?

Dar împăcarea oricum rămâne singura soluţie a supravieţuirii. Formulele particulare pot fi diferite, opiniile nu trebuie inhibate, ci, dimpotrivă, exprimate şi puse în discuţie, calm, cu dreptul la replică al celui vizat. Esenţial e ca aceste polemici (şi confruntări ideologice principiale) să nu întreacă limitele disputelor academice. Şi să nu excludă proiecte comune, în beneficiul comunităţii, al umanităţii şi al fiecărui om.

Nimic mai simplu pentru moldoveni decât să trăiască în „satul mondial”. Pe de alta parte însă, în politica de acasă, o experienţă inedită pentru noi, nu cunoaştem o altă variantă decât lupta până la distrugerea definitivă a adversarului. Cine ar fi crezut că relaţia cu duşmanul (vezi cartea lui Umberto Eco intitulată „Cum ne construim duşmanul”), reflectând frustrările istorice, va exploda tocmai în „lupta politică” (unde „lupta” e metaforă!).

„Duşmanul” ne-a invadat în ipostaze anecdotice: Bill Gates şi antenele 5G, minorităţile (oricare! – important să fie prezentate ca duşmani hidoşi şi periculoşi), trădătorii (aici ar intra o bună jumătate din oamenii Ţării, detestaţi pentru că nu se încadrează în paradigmă, Neamul însemnând doar câţiva strămoşi glorioşi şi câţiva patrioţi fără de prihană), adversarii Bisericii şi ai Familiei tradiţionale (deşi discursul e furat de la imperialiştii ruşi, iar marii apărători ai Familiei şi Bisericii nu sunt nici pe aproape cei mai buni creştini, nici familişti exemplari). Pe contrasens, o altă felie socială vede pericolul tocmai în cei care scriu Ţară, Neam, Biserică, Familie cu majusculă.

Dacă Kremlinul s-a gândit la o armă chimică eficientă de a-şi perpetua dominaţia, asta nu e „societatea civilă” (ea nici în Rusia nu e agreată) sau valorile europene (îi trebuie Moscovei „proeuropeni”?), contrapuse celor ce ţin de identitatea naţională. Arma (pe care Kremlinul o aplică efectiv şi în Occident) se numeşte segregaţie.

Separarea intens promovată între oamenii cu diferite opinii, inclusiv de pe acelaşi palier politic. Aici „Divide et impera” funcţionează perfect.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here