„Speranţa de viaţă”

Mi se pare ciudat că termenul „speranţa de viaţă” se calculează în ani, în vârsta-limită. A-ţi trăi viaţă ca pe o corvoadă (unii o iau mai grav: ca pe o misiune!), fie şi ajungând la o vârstă înaintată, la limita recordurilor – să însemne asta „speranţă de viaţă” mare? Pentru unii speranţa de viaţă e şansa de a trăi (uneori: şansa de a supravieţui). Încă şi mai bine dacă asta ar însemna: rostul, bucuria vieţii. Iată deci termenul [mai] potrivit: speranţa de viaţă = bucuria de a trăi.

Trecem peste cazurile particulare când oamenii chiar trăiesc, conştient, pentru alţii sau când umilinţa face parte din plăcerea lor ascunsă, când la temelia unei vieţi prea puţin plăcute stau cine ştie ce înclinaţii masochiste. Nu poţi face nimic cu cel care doreşte să fie exploatat. Nu poţi să-l schimbi pe cel cui îi place să sufere… pentru ca mai apoi să aibă motive să se plângă. Avem întregi felii sociale de iubitori de a-şi cânta durerea oricărui interlocutor la îndemână. Sau tremurând toată viaţa de teama că drobul de sare va cădea, fără să permită cuiva să înlăture pericolul (ori să protejeze leagănul ameninţat). Pentru că asta le-ar fura rostul de a fi.

Nu la asta mă gândeam, ci la speranţa de a trăi nu doar mult, ci şi decent. Speranţa vine numai odată cu descoperirea că, pe măsură ce înaintezi în vârstă, e tot mai interesant. Când nu te lamentezi că ţi-a trecut tinereţea (cu toate frumuseţile ei efemere – şi tocmai prin asta fascinante!), ci când înţelegi că tinereţea a fost doar o fază de acumulare. Când te aştepţi că surprizele abia urmează.

Citeam comentariul lui Eugen Lungu la un text semnat de Selma Iusuf, intitulat Moşi şi babe, de la rubrica ei din Dilema veche. Iată o apreciere a eseistei de la Bucureşti: „societatea asta nu m-a învăţat că moşii şi babele sunt cetăţeni perfect egali cu restul, că sunt oameni care se bucură normal de viaţă şi că nu trebuie trataţi ca nişte persoane trase deja pe dreapta, ca nişte ciulini care ţi s-au agăţat de şosete şi nici ca nişte persoane invalide şi cu mintea slabă. Nu m-a învăţat societatea chestia asta pentru că nici nu face nimic să-i trateze pe bătrâni firesc, cu reverenţa neostentativă pe care o merită oricine. […] Pe afară, unde pensiile nu-s o bătaie de joc, îşi începe lumea viaţa abia după ce scapă definitiv de slujbă. N-ai loc de moşi şi babe occidentale prin muzeele lumii. Şi e foarte bine. Sper din tot sufletul să mă găsească bătrâneţea în liga lor. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră”.

1. Lungu îşi aminteşte în acest context cum văzuse pentru întâia dată (era prin anii 90 ai secolului trecut) turişti americani („de pe afară”), la Budapesta. „«Moşi şi babe», ca vârstă, pensionari care au ieşit la pensie nu pentru a aştepta moartea şi a se plânge de toate durerile inevitabile la o anume vârstă, ci pentru a călători şi a cunoaşte lumea…”

Eseistul de la Chişinău le compară, involuntar, pe doamnele americane având „coafuri moderne”, „părul grizonat” ş.a.m.d. cu „băbuţele noastre de acasă de aceeaşi vârstă”. Acestea din urmă, „îmbrobodite cu baticuri sub bărbie, cocoşate de muncă, cu mâini noduroase, încovoiate pe coada sapei” nu au ieşit în viaţa lor decât poate până în centrul raional sau la vreun târg mai răsărit din preajmă.

„Am înţeles ireversibil, scrie E.L. (care crede că vorbeşte despre civilizaţii diferite, dacă nu cumva de planete diferite), că bătrâneţea poate fi cel mai concludent coeficient al bunăstării sau al mizeriei sociale”.

Pentru autorităţile noastre bătrânii nu contează decât ca material electoral. „Ajutându-i” cu daruri de unică folosinţă (ca pe timpurile sovietice, când premiile erau acordate de sărbători, nu în funcţie de performanţe). De parcă oamenii trebuie să trăiască decent doar în preajma sărbătorilor.

„Speranţa de viaţă” se transformă în (ne-)şansa de a fi umilit de politicieni, care îţi vor specula nostalgiile (amintindu-ţi că viaţa ta adevărată a fost cândva, demult) şi te vor alimenta doar cât să rămâi pe linia de plutire. Carnea de tun electoral nu trebuie să fie prea grasă.

Are dreptate E.L.: starea bătrânilor indică „starea naţiunii”. Totul ţine de atitudinea noastră faţă de bătrâneţe: şi a bătrânilor, care prea repede se auto-condamnă la o pasivă aşteptare a morţii, numită „odihnă binemeritată”, dar şi a celor din jur, pe care ne grăbim să-i trecem la pierderi. „Pe afară”, în lumea bună, asta e vârsta când, după ce o viaţă ai slujit ţara, comunitatea, întreprinderea, familia şi prietenii, te gândeşti că e timpul să te relaxezi… în propriul beneficiu.