Despre frontiere. Despre limite

Alegând evenimentul din care aş deduce un subiect pentru rubrică, ziceam că nu e neapărat obligatoriu ca acesta să fie vreo „întâlnire oficială” dintre preşedinte, premier şi speaker. Pretextul poate fi şi un fapt cultural, mai cert decât bâj/ bâl-bâielile politicienilor.

Filmul Paşi pe graniţă (un eseu cinematografic necenzurat politic şi nestructurat ideologic) al regizorului Alecu Deleu e o lucrare onestă. Un film-meditaţie, fără teze moraliste, fără excese de patriotism. Consecutiv, am să „meditez” şi eu, nu am să dau verdicte. E un pretext de a revizita o temă eternă, reluată deopotrivă în opurile filosofice şi în tradiţionalele polemici improvizate cu vecinii de palier.

Filmul începea cu o amintire din copilărie: fuga de acasă, depăşind limitele, păşind dincolo de orizont. Evadare fascinantă, ulterior penalizată: în esenţă, copilul făcea o primă „trădare” a baştinei în favoarea lumii mari. Or problemele cam de aici încep.

Deşi le regizează ordinea apariţiei în scenă, autorul filmului nu cenzurează discursul „actorilor” (compatrioţi de ai noştri din satele „de frontieră” şi de dincolo de ea). Opiniile, diverse, nu atât se confruntă, cât se completează, reciproc, bizar. Mai mult se contrazic ele însele, în imperfecţiunea argumentului, în cunoaşterea superficială a fenomenului, decât combătând poziţia „oponentului”.

Am reţinut, „logica” ghidului de la Tighina/ Bender, care comenta evenimentele din 1992 în siajul discursului rusesc despre „agresorii” moldoveni. Într-un final, această femeie recunoaşte că lucrurile nu ar fi fost percepute cu ură şi dramatism, dacă nu s-ar fi speriat că într-o bună zi „se va trezi în România”. E, probabil, cea mai elocventă demonstraţie: dincolo de limită, dincolo de orizontul/ hotarul cunoaşterii se află necunoscutul. Duşmanul! De aici toate miturile, prejudecăţile şi anxietăţile.

Un alt personaj, care se revoltă de conflictele provocate de separatiştii susţinuţi de Moscova, vede ca soluţie… federalizarea RM. Fără a pricepe că ceea ce numeşte el „federalizare”, în esenţă înseamnă perpetuarea şanţurilor care ne despart, a conflictelor, şi, mai grav, izolarea noastră de cealaltă lume.

Ziceam că nu voi comenta calitatea producţiei, dar nu pot să nu remarc firescul (asigurat de autor/ operator/ sunet) şi libertatea opiniilor (necenzurate şi necomentate); apoi surprinderea detaliilor (într-un documentar ele chiar surprind), precum comportamentul copiilor în faţa poliţiei de frontieră sau foaia-pomelnic, care ia foc în mâinile preotului (confruntarea dintre biserici face parte din peisajul hotarelor).

În final, demonstraţiile socialiştilor în centrul Chişinăului şi „marşul cu tobe” al opoziţiei anarhiste de la „Occupy Guguţă” sunt cireaşa de pe tort: frontierele nu sunt undeva, „la mărgioară”. Ele trec prin noi. Avem în film o sumă de opinii pe temeiul unor experienţe personale; dar însumarea acestor gânduri, empirice şi disparate, conduce la concluzii filosofice, iresponsabile în sens pur-pragmatic, despre libertatea absolută, demne de pana vreunui Liiceanu.

Apropo, Gabriel Liiceanu explică în prefaţa cărţii Despre limită că aceasta s-ar fi putut numi „Despre libertate” (sau: „Despre libertatea umană ca libertate gravitaţională”). Ergo: a fi liber înseamnă a depăşi forţa gravitaţională a limitei. Alegerea sau hotărârea, e limitată de hotar (capitolul „Hotar şi hotărâre”). „A hotărî” e şi a cunoaşte hotarele (=a respecta limitele). Eventual, a le împinge, nu a le anula: ele acordă oricărui lucru identitatea. Noi pledăm pentru abolirea frontierelor, dar în 1992 mergeam la război, să ne apărăm identitatea. Să apărăm frontierele neamului.

Dramele personajelor din film sunt provocate de arbitrarul deciziilor. Hotarele sunt trase în temeiul unui hazard al istoriei şi al liberei interpretări (uneori amuzante) a măsurătorilor, nu în baza unor raţionamente. Bizarele decizii sunt apoi sacralizate (inclusiv, prin vărsare de sânge). Lumea vrea „o dreaptă aşezare” a hotarelor, dar ele oricând vor sufoca.

Filmul e şi despre câtă libertate vrem să avem. Îmi amintesc – încă o dată – de desenele lui Kafka, în care omul e înconjurat de garduri-limite. O privire atentă poate să observe însă că spaţiul nu este închis, că aceste garduri nu sunt unite, că există ieşire! „Ţarcul” e cu găuri în sistem. Libertatea e posibilă. Hotarele sunt nefuncţionale. Limitele sunt false. Convenţii arbitrare, oferind puterea deciziei omului concret, nu semnului trasat printr-o fatalitate.