Prostia naturală versus Inteligența artificială

Dacă facem abstracție (pentru moment, desigur, că nu ne putem ascunde de evidențe) de catastrofele și războaiele (tot mai globale) versus micile succese autentice (tot mai locale, tot mai particulare, tot mai individuale), anul 2023 se poate defini ca unul al ascensiunii inteligenței artificiale. Unul al revelațiilor tehnologice și, concomitent, al tot mai multor probleme puse în discuție în legătură cu aceste schimbări de macaz ale lumii de azi. Nu e o noutate: cam de fiecare dată când tehnologiile avansau, oamenii se bucurau o zi-două, după care urmează decenii de stări alarmante: încotro mergem? Unde vom ajunge, cu toate acestea? Și prima îngrijorare contextuală asta este: ce se va întâmpla când succesele tehnologice (cam întotdeauna, din cauza necunoscutului, atribuite forțelor malefice) vor ajunge în mâinile răuvoitorilor?

The Times dramatizează problema Inteligenței Artificiale (AI), indicând-o ca pe unul dintre riscurile iminente ale anului 2024, localizând foarte precis focarul: ieșirea de sub control a AI. Citez: „Tehnologiiile vor depăși capacitatea de gestionare a Inteligenței Artificiale în 2024, deoarece, pe măsură ce eforturile de reglementare scad, companiile tehnologice rămân, în continuare, în mare parte fără constrângeri, iar modelele și instrumentele AI, mult mai puternice, se răspândesc dincolo de controlul guvernelor”. Dacă privim atent, vedem aici mai curând un pericol al companiilor tehnologice, mult mai bine dotate, în comparație cu institutele de reglementare, întotdeauna cu un pas în urmă. Dar astea sunt detalii. Reținem o anumită frică (au aș zice, una funciară) a umanității sau a unei părți a acesteia față de orice revoluție tehnologică.

Eu însă mă tem însă mai mult (mult mai mult!) de puterea, ieșită de sub control, a prostiei naturale. Pentru că, dacă citim celelalte riscuri din această listă The Times, atunci mai toate sunt cauzate de această ofensivă fără precedent a prostiei celor ajunși în funcții decizionale. Le amintim: criza instituțională în SUA în legătură cu imprevizibilele rezultate ale prezidențialelor din toamna lui 2024; posibila divizare tectonică a Ucrainei, în urma agresiunii ruse, tot mai barbare, și în lipsa unei reacții adecvate a Occidentului; extinderea dramatică a conflictului din Orientul Apropiat; coordonarea, tot mai dezastruoasă pentru umanitate, a acțiunii țărilor-paria din Asia: Rusia, Iran, Coreea de Nord; lupta tot mai acerbă pentru resursele minerale; inflația globală; condițiile climaterice extremale, care creează probleme globale fără soluții eficiente imediate; incertitudine totală și pierderi ale companiilor și corporațiilor…

Mai înainte se considera că atunci când nu ai competențele necesare, mai bine taci. Dacă tăceai, filosof rămâneai, era o regulă simplă și eficientă. Azi, se pare, etalarea prostiei (fie și „grație” funcției) e o normă și o dorință… de nestăvilit. Iată, de exemplu, ce simplu pune eticheta un primar umflat în pene și plin de sine, calificându-i ca „prostălani” pe toți cei care îl critică, adică pe toți cetățenii nemulțumiți de proasta administrare a treburilor. Cum să nu ne-o amintim aici pe primărița care îi judeca pe toți cu argumentul imbatabil „Eu sunt șefa!” Câte șefe din astea avem! Vă mai amintiți cum o șefuță din astea a aruncat la coș toate voturile noastre perfect valabile, numai de aceea că era „șefa” completului decizional?

Prostia naturală este foarte eficientă atunci când se plachează pe un statut creat de inteligență, care îi conferă credibilitate și, până a fi depistate deciziile tâmpe și calculate dezastrele și consecințele catastrofale, se schimbă atât de multe lucruri, încât prostiți se pomenesc deștepții. Un atu al prostiei naturale e cântecul în cor. Un exercițiu uitat (și renagat), dar el ajută enorm, pentru că vânatul în haită e puterea celor slabi (în toate sensurile) din epocile primitive. Și nici măcar nu e o problemă nouă. Citesc cartea despre meritocrație în istoria umanității și, crezând că voi urmări o poveste despre cum am avansat ca civilizație, am descoperit că citesc o istorie tristă despre… cum am ajuns unde am ajuns… din cauza că talentul, meritocrația (ca și tehnologiile avansate)  ni se păruse un pericol…

După mine, marea îngrijorare trebuie să fie asta: ce facem cu prostia umană, care se proliferează, care domină și, în ultimă instanță, decide. Și deja nu mai contează dacă are la îndemână arme sofisticate și distrugătoare sau te omoară cu pietrele și cu toporul. Contează că nu o mai poți opri. Se întrevăd câteva tendințe în acest sens, dar anul abia începe, așa că vom reveni la subiect.

În ultima instanță, în plan social/ comunitar, evoluția naturală a eșuat prin structurile gândite de oameni deștepți, dar puse în practică de cei mediocri sau rău-intenționați. Totuși, natura nu e proastă, iar inteligența artificială e (și ea) un produs al acesteia. Și dacă se va întâmpla că umanitatea, mai curând leneșă decât proastă, va deveni un soi de animale de companie pentru firile inteligente (fie și artificiale) sau, mai trist, să dispară în conflicte și catastrofe antropice, lăsând funcționale doar tehnologiile (cine a citit Casa lui Bradbury înțelege ce am vrut să spun), inclusiv, făpturile artificiale umanoide, înseamnă că natura s-a apărat în felul său de prostia umană naturală, proliferând inteligența, fie și artificială, dar totuși una rațională. Și o va face în speranța că altă dată, din resturile civilizației ratate, se va dezvolta, peste milenii, o altă rasă umană, una mai bună, mai rațională, mai înțeleaptă. Mai inteligentă.