Războiul bisericilor

Îmi stătea pe limbă titlul „Războiul religios”, dar ar fi fost unul forțat, deviind de la realitate și de la intenția acestor meditații. Adevărat, când a început toată polemica ecleziatică din Chișinău și împrejurimi (mai exact: odată cu divulgarea conținutului scrisorii mitropolitului Vladimir către patriarhul ortodox rus), am privit aceste declarații (inclusiv, după scrisoarea protopopului Pavel Borșevschi adresată mitropolitului Vladimir) cu o curiozitate calmă. Nu prea am crezut în intențiile unioniste ale reprezentanților clerului subordonat patriarhiei ruse, dar nici nu existau în aceste scrisori idei unioniste, pornite din dragostea de neam, din pocăința unei alegeri greșite de până acum și din dorința nestăvilită de a fi cu „latinitatea” pe care o invoca Pavel Borșevschi. Mai mult decât atât, nu am citit nicio adresare către Patriarhia Română sau către Mitropolia Basarabiei.

Am fi putut să închidem tema aici, de vreme ce toate discuțiile despre război și despre biserică se produceau pe terenul unei caste, a unei entități subordonate fățiș Kremlinului, de vreme ce strigătele de libertate se auzeau doar între zidurile închisorii (nici măcar nu erau adresate celor din afara zidurilor). Place asta sau nu, dar biserica rusă de azi, într-o strânsă legătură cu administrația de la Kremlin, ba chiar servind drept suport ecleziastic pentru războiul fratricid din Ucraina, își desfășoară activitatea după noua cortină de fier pe care societatea civilă postsovietică, pe partea ei de responsabilitate, o demolase și își deschise porțile spre lumea civilizată. Pe când biserica patriarhului Kiril, de când s-a prăbușit imperiul sovietic, nu face altceva decât să arunce blesteme pe lumea civilizată, democratică și pluralistă, cu grija prioritară pentru om. Patriarhul Kiril chiar a condamnat fățiș ideea „liberală” de a pune omul în centrul existenței.

Această renunțare la umanism (care s-a impus în epoca Renașterii și a Iluminismului) și revenirea la obscurantismul medieval este temelia ideologiei de stat a Rusiei de azi. Cardinalul din umbră, Dughin, pe care îl ascultă și îl urmează punctual președintele rus, este expresia civilă a acestei gândiri, care urmează scopul refacerii unui soi de hibrid dintre imperialismul autoritar rus, totalitarismul sovietic și tirania tataro-mongolă. „Lumea rusă” ar fi expresia sumară a acestei ecuații anacronice, cu extensiuni spre occident. Oponent al „globalizării”, neoimperialismul rus își creează propriul „glob” geopolitic, care tinde să ne înghită și pe noi. Din păcate, biserica moldovenească subordonată patriarhiei din capitala rusă e antrenată și ea în acest proces de spălare a creierelor.

Revenind la scrisorile pomenite mai sus, în general cunoscute (probabil lăsate intenționat ca să fie cunoscute), nu trebuie să uităm nici decizia vociferată a Mitropoliei Moldovei în urma discutării adresării grupului de preoți de la Botanica (Pavel Borșevschi spune că ar fi fost vorba nu de una, ci de trei adresări, de la grupuri diferite). Ei, bine, dacă în scrisoarea preoților se vorbea despre vremea să ascultăm de vocea poporului, în adresare nimic nu se mai vorbește de asta; dacă scrisoarea amintește de război, în comentarii nici nu e pomenit conflictul – ca inexistent! – mai mult chiar, totul se încheie cu cuvintele apostolului Pavel, care vorbea… despre pace („unitatea Duhului, întru leagătura păcii”). Se avea în vedere „pacea” în interiorul castei, adică renunțarea la orice vorbe care „dezbină”. Dar unde e condamnarea războiului, sfinți părinți? Problema acută, azi, e războiul, care se cotilește spre noi și ne amenință în modul cel mai direct. Nu „globalizarea” ne amenință, nu unirea cu România e pericolul, ci agresorul de la porțile cetății. Agresorul blagoslovit și susținut zilnic de biserica rusă!

Răspunsul dat opiniei publice de MM nu are nimic în comun nici cu scrisoarea motropolitului, nici cu cea a grupului de clerici. Ei au rostit cuvinte despre unitatea bisericii și despre respectarea canonului. Se creează impresia că acest răspuns a fost dictat de la Moscova sau, eventual, a fost inspirat de răspunsul (ascuns cu grijă) patriarhului rus. Felul unanim-milităros de a răspunde unei crize lasă multe semne de întrebare în aer. Dar istoria este necruțătoare. Și URSS, înainte să se prăbușească, a făcut un referendum care cică demonstra „unitatea de nezdruncinat a poporului sovietic”. Realitatea s-a developat însă în timp foarte scurt. Și încă ceva. Părintele Borșevschi spune că așteaptă o reacție din partea Patriarhiei Române. Și mitropolitul Vladimir spune că nu a primit nicio invitație (de aderare la biserica neamului) de la București. Dar cum să aștepți reacții, dacă nimeni nu s-a adresat cu nicio scrisoare din partea clerului subordonat până acum Moscovei?

Construcția bisericească actuală este un efect al administrării politice și geopolitice a URSS, nu unul pur ecleziastic. În genere, este falsă teza că biserica trebuie să fie conservatoare. Biserica lui Hristos, la apariție, a fost chiar revoluționară. Bisercia (religia) însăși a făcut una dintre cele mai radicale revoluții în gândirea umană: ea a înlocuit cunoașterea ocazională și fragmentată a lumii cu o gândire sistemică, cu explicarea fenomenelor și cu crearea unui mediu educațional și ideologic unificator. Că multe religii s-au perimat și s-au spulberat ori s-au reînnoit nu denotă nicidecum caracterul conservator. Tradiția și conservarea gândirii e specifică, inclusiv, ateismului, ea nu este o calitate bisericească. Ce este, azi, mai anacronic decât marxismul și comunismul desuet? Noile realități trebuie luate în calcul de toți, inclusiv de cler. Nu este normal când cultura evoluează, iar cúlturile rămân neschimbate.

Nu pot să nu spun și câteva cuvinte despre Mitropolia Basarabiei. Sigur că în Republica Moldova de azi, ea este autoritatea ecleziastică supremă, subordonată bisericii neamului. Indiscutabil. Dar mi se pare că reacția MB nu a fost una pe potriva evenimentului (sau a crizei ecleziastice în sânul BORuse din Moldova). Vorbesc acum despre… priorități. Oare cel mai mare pericol era că preoții Mitropoliei Moldovei ar putea să vină cumva toți odată și încă în frunte cu mitropolitul lor? Sigur că intuiam și eu aici o posibilă diversiune, dar nu în măsura în care să respingi oferta numai de aceea că îți amenință situația în ierarhia ecleziastică. Lasă-i să vină, lasă-i să dorească să vină, celelalte le vom discuta mai apoi. Inclusiv, iertările pentru prigonirile bisericii neamului, inclusiv pentru nedreptățile făcute unor enoriași sau întregii comunități bisericești… Dar nu de aici trebuie începută discuția. Biserica neamului ar trebui să fie mai maleabilă și cu o responsabilitate (în fața neamului, da) mai mare decât apărarea propriei instituții. Poate chiar cu anumite cedări și sacrificii, important e să triumfe credința și cauza națională.

Mă gândesc acum că, dacă se va coace (vorba unui ex-președinte) Unirea și va trebui să ne exprimăm opinia, vom face neapărat o triere și le vom permite oamenilor să se reunească și să se reintegreze pe rând, în funcție de sacrificii, contribuții și calități patriotice? Ori poate îi acceptăm pe toți, ca să vedem odată și odată țara reîntregită, fără să contabilizăm meritele personale? Mai ales că cei care au vrut să ia distincții pentru patriotism românesc deja și-au luat decorațiile. Vreți ca unirea să se producă neapărat doar încolonați de unicul patriot absolut George Simion? Nu admiteți că lumea va dori să se reunească necondiționat? Și de ce nu am admite că unii români basarabeni își vor dori unirea după ce vor vedea că preoții din ambele mitropolii existente se iartă și se respectă reciproc?

P.S. Războaiele numite în istorie „religioase” nu au implicat neapărat civilizații și credințe categoric diferite; dimpotrivă termenul „războaiele religioase europene” au în vedere bătălii sângeroase pe terenul creștinismului. Tocmai din acest motiv termenul nu pare a fi impropriu nici aici, cu atât mai mult cu cât războiul declanșat de Rusia în Ucraina (cu mari perspective de extindere într-un conflict european și mondial) are la temelie o confruntare fratricidă, dar și una civilizațională, inclusiv ecleziastică, biserica ortodoxă subordonată Kremlinului opunându-se cu o ferocitate păgână celorlalte ramuri ale ortodoxiei și ale creștinismului. Și dacă clericii de la Mitropolia Moldovei afirmă că au condamnat și condamnă agresiunea, de ce rămân sub oblăduirea unui patriarh culpabil de incitare la crime de război? Și dacă pacea și împăcarea se impun, ca principiu ecleziastic și religios de bază, de unde atâta ură între clerul celor două mitropolii din Republica Moldova? Și de ce „unitatea” unei sau altei biserici e mai importantă decât unitatea de neam, azi mai necesară decât oricând?