Soldatul care nu a tras în nemți

Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost la război, dar nu a făcut nicio faptă eroică. Nici măcar nu a tras direct în nemții care se apărau retrăgându-se, se retrăgeau apărându-se. Eu cu mintea mea de copil chiar nu înțelegeam cum poți merge la război și timp de un an să nu împuști nici măcăr un neamț, fie el și cel mai prăpădit dintre nemți. Alți copii povesteau la școală despre faptele eroice ale taților și buneilor lor, iar eu anume la aceste lecții tăceam mâlc. Pentru că tatăl meu fusese la război, dar nu se gândise acolo că viitorul său fiu, viitor în caz că scapă el cu viață, nu va avea ce povesti la lecțiile unde se educau patrioții, viitori apărători ai „nesfârșitei și măreței noastre Patrii”.

Prin clasele mai mari, când începusem să înțeleg câte ceva „în politică”, tatăl meu îmi povestea uneori vreo întâmplare de pe front, dar iarăși lipsea în toată povestirea ceea a lui fapta eroică sau măcar ceva asemănător, care să aprindă ochii băieților și să provoace admirația fetelor pentru fiul celui care a săvârșit o faptă eroică, dar nu s-a lăudat până atunci ca alții care își zornăie medaliile. După ce îmi povestea, tatăl meu mă ruga să nu suflu o vorbă nimănui, pentru că asta ne-ar putea aduce mari probleme…

Una din acele întâmplări îmi stăruie în memorie și cred că n-o s-o pot uita vreodată.

„În patruzeci și patru, când m-au luat rușii la război, aveam nouăsprezece ani. Noi, moldovenii, dar și alte minorități naționale, eram repede băgați în foc, chiar pe linia întâi. Mai mult neinstruiți, eram mânați din urmă  de enkavediști, așa-zisul „Smerș”. Nu înțelegeam bine toate comenzile comandantului în rusă, dar „Za Rodinu!”, „Za Stalina!” înțelegeam bine fiecare ce înseamnă. La o astfel de comandă, compania noastră a pornit într-o noapte asaltul unei zone bine întărite a nemților ”, îmi povestea tata.

Chiar dacă am uitat cum se numea orașul unde se duceau luptele, sau poate că tatăl meu nici nu mi l-a numit, istoria este ca în filme.

„Nemții trăgeau din mitraliere și alături, în stânga, în dreapta, cădeau secerați soldații. Cât sânge am văzut, câte strigăte de groază și durere am auzit atunci nu doresc să vadă și să audă nimănui. Într-un sfert de oră, am rămas doar eu în viață și căpitanul, un rus roșcat care m-a trimis în „razvedkă”, îmi mai spunea tatăl meu.

Mai departe povestea capătă o întorsătură tragi-comică, dar pentru că nu mai trebuie s-o povestesc nimănui ca la școală, o voi continua așa cum am auzit-o de la cel care a fost tatăl meu și nu a făcut nicio faptă eroică.

„Mergeam printre clădirile ajunse mai mult ruine și mă gândeam că nu am murit în luptă, pentru că am tras, ca de obicei, mai mult în sus. Cum „mă plimbam” eu așa prin acel oraș străin în toiul nopții, aud, nu chiar departe, vorbă nemțească. Abia de am reușit să mă tupilez după un zid, ca în copilărie prin harbuzării, că pe lângă mine au trecut trei nemți bine înarmați. Se vede că era „razvedka” lor, care mai-mai era să pună mâna pe „razvedka” noastră, adică pe mine. Aveam o pușcă veche pe care o învățasem să împuște doar în sus și poate că, și de această dată, mi-a purtat noroc. Sau poate că îngerul meu păzitor, cine știe…”,  îmi mai zicea tata.

În continuare, copilul buneilor mei, a avut o idee genială. Și dacă ai asemenea idei, nu te mai gândești la fapte eroice pentu copiii și nepoții tăi, ca să aibă ce povesti la școală.

„Am coborât prin întuneric în subsolul unei clădiri ruinate și am dat de o ladă mare de rufe. Am uitat repede și de căpitanul meu, și de misiunea importantă care mi-o dăduse, pe care, de fapt, n-o înțelesesem deloc. Mi-am făcut acolo un culcuș minunat, dar m-am gândit și la ce poate fi mai rău. Dacă mă găsesc nemții, mi-am zis, acesta îmi va fi și sicriul…” își depăna firul amintirilor tatăl meu.

În zori, rușii, cu aceeași tactică de sacrificare a vieților omenești, au atacat masiv și i-au împins pe nemți mai departe. După patru, cinci ore de somn, ceea ce e foarte mult la război, tatăl meu a ieșit viu și nevătămat din ascunzișul său.

„Încă somnoros, am fost imediat înrolat în altă companie și scos cu mare onor în față. După tradiționala sută de grame de spirt din cana de aluminiu, mi s-a prins la piept medalia „ Pentru vitejie” pe care o port acum de sărbători ca amintire dintr-o noapte de groază și coșmar”, și-a încheiat povestea tatăl meu, cel care nu a făcut vreo faptă eroică, ca să aibă ce povesti copiii și nepoții, dar a supraviețuit.

Să supraviețuiești într-un război în care ai fost băgat cu forța de un regim de ocupație și să nu omori pe nimeni nu e chiar puțin.

Îndemnul tatălui meu de a nu divulga această informație l-am respectat totdeauna.

Acum, pentru prima oară, „am desecretizat-o”  Sper să nu se supere…