Ședințălăii

960
0

Curând va avea loc un nou summit NATO, care va fi găzduit de orașul Vilnius pe 11-12 iulie. Subiectul nr. 1 rămâne războiul din Ucraina, iar întrebarea principală este ce i se va oferi Kievului de această dată?

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Ei bine, intriga a răposat în ultimele săptămâni, când mai mulți oficiali și diplomați occidentali au dat de înțeles că Ucraina nu va primi nimic. Mai precis, nimic esențial – reiterarea angajamentului de a-i livra în continuare armament sună bine, dar dacă va fi vorba de aceleași tipuri de arme, entuziasmul Kievului nu va fi excesiv. Contraofensiva recentă a ZSU a dovedit ceea ce specialiștii prognozau de mult, și anume că armele livrate trupelor ucrainene sunt insuficiente pentru a sparge liniile de apărare rusești în lipsa avioanelor de asalt și a artileriei cu rază lungă de acțiune. Singurul lucru semnificativ care ar putea să se întâmple la summit e „upgradarea“ Comisiei NATO-Ucraina la statutul de Consiliu NATO-Ucraina, un mecanism de cooperare în regim special ce ar putea fi convocat oricând la solicitarea președintelui ucrainean.

Așteptarea cea mare însă a fost nu atât invitația de a deveni membru acum, în plin război, cât promisiunea că aceasta va fi făcută imediat după încheierea ostilităților. Nimeni nu-și închipuia, nici măcar ucrainenii, că NATO se va extinde pe contul unui stat beligerant. Asta contravine atât tradițiilor dintotdeauna ale alianței, cât și duhului ei de azi, cu toate că o extindere de acest fel nu ar încălca Tratatul Atlanticului de Nord, care nu interzice țărilor aflate în război să devină membre! Se știe că invitația în clubul NATO este condiționată de soluționarea prealabilă a conflictelor etnice, internaționale, teritoriale pe care le are țara vizată. Pe de altă parte, nu a fost niciun precedent de acest fel până acum. Da, există membri NATO care nu-și ascund animozitățile reciproce, cum ar fi Grecia și Turcia (v. așa-numita „dispută egeeană“), dar niciun stat nu a semnat Tratatul din 1949 încoace în timp ce pe teritoriul lui se desfășura un conflict armat.

Kievul a știut foarte bine că invitația este o utopie, dar a avut tot dreptul să mizeze pe făgăduința de a începe procesul de aderare după război. Situația este însă și mai proastă de atât: există riscul că nu se va alege baremi cu niște garanții de securitate. Acestea din urmă nu au, firește, aceeași greutate ca invitația de aderare, dar pot obliga alianța nord-atlantică să acorde Ucrainei, în cazul unei agresiuni rusești viitoare, cel puțin sprijinul de care beneficiază acum. Așadar, nici invitație, nici calendar de aderare, nici garanții de securitate. Și asta în ciuda poziției majorității membrilor NATO, între care și Franța (sic!), de a oferi ucrainenilor un set minim de garanții și un plan de aderare postbelic, oricât de aproximativ.

Întrebarea firească e cine se opune? Există, bineînțeles, cârcotașii de serviciu (Turcia și Ungaria, în primul rând), dar principalii opozanți rămân Statele Unite ale Americii și, într-o măsură ceva mai mică, Germania. În ciuda ajutorului militar și financiar pe care acestea îl acordă cu regularitate, și Washingtonul, și Berlinul nu văd Ucraina în NATO (cel puțin) până la semnarea unui tratat de pace ruso-ucrainean. Joe Biden poate pretexta multe și mărunte, pentru a-și justifica refuzul, de la corupția care ar domni în Ucraina până la faptul că țara nu îndeplinește toate condițiile formale pentru aderare. Dar nu acestea sunt motivele reale de care se ghidează Casa Albă. Și niciodată nu au fost, și nu doar în cazul Ucrainei: România și Bulgaria erau țări cu toleranță maximal posibilă la corupție în anii când au devenit membre NATO (glorioasa tradiție de a-și fura de sub șezut continuă și acum în Balcanii „nord-atlantici“), iar Turcia a rămas cu conflictele etnice nerezolvate (se vede și azi cât de armonioasă e coexistența etnicilor turci și kurzi).

Administrația de la Washington se teme de o escaladare nucleară a conflictului, spun experții. Asta ar pune NATO în situația de a interveni – un asemenea atac nu poate să rămână nepedepsit, întrucât creează un precedent extrem de grav pentru restul lumii. Iar Casa Albă nu vrea să se angajeze în așa ceva, deoarece speră că războiul se va dezumfla de la sine, prin dotarea cu strictul necesar a ucrainenilor și prin epuizarea progresivă a economiei ruse. Pe de altă parte, americanii cred că trebuie să-și concentreze eforturile pe alte chestiuni, mai însemnate pe termen lung decât stăvilirea expansionismului putinist: întâi și întâi, pe relația lor complicată cu China. La toate acestea se adaugă și lupta politică internă din SUA, marcată puternic de apelurile la izolaționism și neimplicare în războaiele ce se poartă departe de hotarele țării.

Temeri similare exprimă și Germania, mai pacifistă decât alte țări europene mai cu seamă în virtutea istoriei sale specifice din ultimul secol. O țară care a pierdut o parte considerabilă a teritoriului său etnic în urma celui de al Doilea Război Mondial, dar a primit, în schimb, pacea și șansa dezvoltării, de care a profitat din plin, compensând prin prosperitate toate pierderile (teritoriale, morale, umane etc.), n-are cum să înțeleagă – deși evită să o spună direct – de ce Ucraina nu dorește să lase ceva de la ea pentru a avea parte, în viitor, de o șansă asemănătoare. [Potrivit ultimelor informații, Olaf Scholz pare a fi, totuși, dispus să discute despre garanțiile de securitate. O fi mâna lui Macron?]

Rațiunile invocate de americani, nemți ș.a. sunt obstacolele vizibile, sunt vârful acelui aisberg al reticenței la baza căruia se află alte cauze, mai greu de eradicat. Prima ar fi scăderea calității leadership-ului occidental. Liderii de azi ai lumii tratează cu un soi de prudență cinovnicească și politicianistă chiar și chestiuni ca războiul. Vă asigur: un Churchill sau un Reagan ar fi trimis bombardiere nucleare și portavioane la granița cu Rusia încă din 25 februarie 2022, ca răspuns la celebra „zaiavă” a lui Putin din ajun (căci „zaiavă” de gangster a fost, nu declarație obișnuită de război). Și asta pentru că alde Churchill, Reagan știau mai bine decât Biden-ul colectiv de acum că diplomația nu e eficientă cu inși ca Putin. O altă cauză ar fi cunoașterea superficială a adversarului, în particular, și a istoriei acestuia, în general – președinții americani nu au avut, în ultimele trei decenii, niciun consilier pe relația cu Rusia de talia sovietologilor cu care se sfătuiau înainte de 1991. Ar fi și alte cauze, dar toate conduc la aceea că politicienii de azi gândesc lumea pornind exclusiv de la realitățile și configurațiile momentului. Le lipsește perspectiva istorică și de aceea tind să minimalizeze atât intențiile Rusiei, cât și rolul pe care îl joacă în continuare narațiunile acesteia în fermentarea atitudinilor și viziunilor antioccidentale/ antidemocratice de pretutindeni.

Dar cel mai important lucru e că acești lideri nici măcar nu sunt capabili să încerce o schimbare de percepție și de atitudine. O chestiune precum cea chineză e exact ceea ce le trebuie pentru a-și pune în valoare competențele, căci presupune negocieri de lungă durată, strategii elaborate temeinic, sudarea la infinit a consensualității în toate privințele și definirea acribioasă a compromisurilor, oferindu-le tot timpul din lume pentru urnirea mașinăriei birocratice. Războaiele comerciale cu China și căutarea soluțiilor pentru reluarea cooperării pașnice sunt problemele ideale pentru managementul politic american sau german. Anume acolo acesta se simte în stihia lui, mai ales că nici Beijingul nu se grăbește nicăieri, în ciuda unor aparențe și manevre amenințătoare.

Chestiunea rusă a devenit însă din nou o urgență. Ea cere tupeu, lipsă de bonton, reacții rapide, planuri strategice realizate în timp util, capacitatea de a căuta și de a găsi soluții nestandardizate, iute (re)adaptabile la situația mereu schimbătoare, curajul de a lua decizii riscante și de a fi cu un pas înaintea adversarului. Adică cere un comportament (1) diametral opus conțopismului diplomatic și (2) croit exact pe măsura unui adversar specific, care disprețuiește regulile jocului politic civilizat. Dar tocmai acest conțopism e caracteristica principală a clasei politice din Occident, mai apt să măsoare palma cu rigla, decât să dea cu rigla peste palmă.

Summitul de la Vilnius se va ține în etapa crucială a războiului, dar se pare că nu le va oferi ucrainenilor ceea ce aceștia merită cu prisosință: dreptul de a împărți cu alții povara sacrificiului pentru pace și libertate. În loc de asta, poporul ucrainean martir va obține aceeași tândăleală birocratică. Cum să nu-ți vină în memorie versurile lui Maiakovski din Ședințălăii când urmărești maniera în care „raisobesul” NATO reacționează la cea mai mare criză de securitate globală din ultimii 80 de ani? Dar judecați (comparați) și singuri:

Furios

în ședință-am pătruns,

valvârtej…

Ce-mi văd ochii, blesteme aruncându-le, mii?

Jumătăți doar, de oameni.

Simt un nod în gâtlej.

Cum? Jumătatea cealaltă

unde dracu le-o fi?

„Au murit

căsăpiți?…“

urlă, surd, vocea mea.

De cumplita priveliște mintea mi-e tulburată.

 

Dar un ședințălău

calm, îmi piuie-așa:

„Păi, suntem la două ședințe deodată.

Ai ședințe-ntr-o singură zi,

douăzeci.

Timpul scurt

în bucăți te împarte!

Pân’la brâu stai aici, deci;

restul –

în cealaltă parte.“

 

(fragment din poemul „Ședințălăii“/ „Прозаседавшиеся“ în traducerea lui C. Theodorescu)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE